Evenimentele recente din politica globală – inclusiv intervențiile militare unilaterale ale marilor puteri – nu sunt importante prin cazurile concrete pe care le produc, ci prin regulile pe care le distrug. Răsturnarea unui lider autoritar într-un stat îndepărtat, precum Venezuela, este doar un pretext. Adevărata miză este normalizarea ideii că marile puteri pot decide soarta statelor mici, în funcție de interesele proprii, nu de dreptul internațional.
Pentru Republica Moldova, această schimbare de paradigmă este existențială. Un stat mic, slab militar, fragmentat identitar și cu un conflict înghețat pe teritoriul său nu are cum să reziste pe termen lung într-o lume guvernată de forță. Ordinea internațională bazată pe reguli – singurul cadru care a permis Moldovei să existe ca stat independent – se erodează rapid. Iar în locul ei apare o lume a sferelor de influență, în care suveranitatea este negociabilă.
Războiul Rusiei împotriva Ucrainei este demonstrația cea mai clară. Kremlinul nu a atacat Ucraina pentru că aceasta ar fi reprezentat o amenințare reală, ci pentru că a decis să accepte ieșirea definitivă din lumea rusă. Argumentele invocate – „protejarea vorbitorilor de limbă rusă”, „denazificarea”, „corectarea unei erori istorice” – sunt simple instrumente ideologice. Scopul real este refacerea controlului asupra spațiului considerat de Moscova drept proprietate geopolitică.
Republica Moldova se află exact în aceeași logică imperială. Regiunea transnistreană nu este un accident istoric, ci un instrument de menținere a Moldovei în zona de influență rusă. Prezența trupelor ruse pe teritoriul republicii, în pofida angajamentelor internaționale, este expresia unei realități crude: Rusia nu recunoaște Republica Moldova ca stat pe deplin suveran, ci ca teritoriu temporar scăpat de sub control.
În acest context, neutralitatea nu este o soluție, ci o iluzie periculoasă. Neutralitatea funcționează doar acolo unde este respectată de toți actorii. Republica Moldova este „neutră” doar pe hârtie. În realitate, este ocupată parțial, șantajată energetic, infiltrată informațional și condiționată politic. Un stat mic și izolat nu poate contracara o asemenea presiune sistemică.
Aici intervine dimensiunea esențială, adesea evitată din lașitate politică: identitatea românească nu este o chestiune culturală secundară, ci o opțiune geopolitică fundamentală. A te revendica român în Republica Moldova înseamnă a afirma explicit ieșirea definitivă din lumea rusă – din spațiul autoritar, imperial, revizionist. Este un act de delimitare strategică, nu doar de memorie istorică.
Limba română, istoria comună, apartenența civilizațională nu sunt simple argumente simbolice. Ele sunt vectori de securitate. Ele definesc direcția de dezvoltare, alianțele posibile și cadrul de supraviețuire. Un stat moldovenesc „neutru”, „multivectorial” și „echidistant” este exact ceea ce își dorește Moscova: un teritoriu tampon, slab, controlabil.
De aceea, ideea că Republica Moldova ar putea deveni o „poveste de succes” rămânând singură este o ficțiune periculoasă. Un stat mic, fără armată funcțională, fără garanții de securitate și cu teritoriu ocupat nu poate supraviețui pe termen lung într-o lume a sferelor de influență. Integrarea europeană este necesară, dar insuficientă în actualul context de securitate.
Singura opțiune realistă care transformă Republica Moldova din obiect geopolitic în subiect geopolitic este Unirea cu România. Prin unire, Republica Moldova nu „dispare”, ci se metamorfozează: dintr-un stat vulnerabil într-o putere medie regională, membră NATO și UE, cu garanții de securitate reale și ireversibile.
Unirea nu este un gest romantic și nici o revanșă istorică. Este o decizie strategică de supraviețuire națională. Ea închide definitiv dosarul Transnistriei ca instrument de șantaj rusesc, securizează frontiera estică a Uniunii Europene și ancorează ireversibil spațiul dintre Prut și Nistru în lumea occidentală.
Într-o lume în care marile puteri își redesenează sferele de influență, a rămâne singur înseamnă a fi absorbit. Pentru Republica Moldova, alternativa nu este între „statalitate” și „unire”, ci între dispariție controlată și supraviețuire strategică.
Identitatea românească nu este trecutul Republicii Moldova. Este viitorul ei geopolitic. Iar Unirea nu mai este o opțiune emoțională, ci ultima șansă rațională de a exista într-o lume care nu mai iartă slăbiciunea.
The post Lumea sferelor de influență: ce loc mai au statele mici precum Moldova. Op-Ed de Anatol Țăranu appeared first on ipn.md.
