De la tribuna sălii de comisie cu lambriuri deschise la culoare din Bruxelles, mesajul său a fost clar: „Dacă cineva crede că Uniunea Europeană, sau Europa în ansamblu, se poate apăra fără Statele Unite, să continue să viseze. Nu se poate. Noi nu putem.”
Iar dacă Europa ar dori să înlocuiască descurajarea nucleară americană, angajamentele actuale de cheltuieli ar trebui să se dubleze, a adăugat el – „așa că mult noroc!”.
Declarațiile sale i-au înfuriat pe unii eurodeputați. Fostul premier olandez – ironizat după ce l-a numit pe Donald Trump „Daddy” – îi iritase deja pe unii deputați prin apărarea fermă a interesului președintelui american pentru Arctica.
Ministrul francez de externe, Jean-Noël Barrot, l-a mustrat pe Rutte o zi mai târziu pe rețelele sociale: „Europenii pot și trebuie să își asume propria securitate. Chiar și Statele Unite sunt de acord. Acesta este pilonul european al NATO.”
Ministrul de externe al Spaniei, José Manuel Albares, a sugerat o altă abordare: „Trebuie să mergem către o armată europeană”, le-a spus jurnaliștilor la Bruxelles în această săptămână, adăugând: „Sunt foarte conștient că nu faci asta de pe o zi pe alta”. Europa, a spus el, are nevoie de „toate tipurile de descurajare – economică, politică, de securitate – în propriile mâini”.
Dar ideea unei armate europene a ridicat întotdeauna mai multe întrebări decât răspunsuri. Ar fi o armată a UE sau una la nivelul întregii Europe? O forță complet nouă, comandată de la Bruxelles, sau o versiune consolidată a structurilor existente?
Sophia Besch, cercetătoare principală la Carnegie Endowment for International Peace din Washington, observă: „Pentru susținători, este un obiectiv foarte vizionar, iar pentru critici este simbolul excesului de ambiție – și este suficient de vag încât să nu fim nevoiți să discutăm cu adevărat detaliile.”
Dincolo de tonurile publice discordante, există însă un consens că membrii europeni ai NATO trebuie să își facă partea lor. NATO trebuie „să devină mai europeană” pentru a-și menține forța, a declarat săptămâna aceasta șefa diplomației UE, Kaja Kallas. „Europa trebuie să facă un pas înainte”, a spus ea în fața unui public din industria de apărare. „Nicio mare putere din istorie nu și-a externalizat supraviețuirea și a supraviețuit.”
Alianța NATO s-a angajat anul trecut să crească cheltuielile de apărare la 5% din venitul național până în 2035. UE, care include 23 de state NATO dintre cele 27 de membre, a lansat un plan de cheltuieli pentru apărare de 800 de miliarde de euro. Dar, după o lungă „vacanță de la istorie”, poate Europa să se mobilizeze?
Europenii se mișcă în direcția corectă și pot reuși
„Europenii se mișcă în direcția corectă și pot reuși”, a declarat pentru The Guardian Camille Grand, fost secretar general adjunct al NATO. „Este vorba despre un efort susținut pe parcursul câtorva ani. Este vorba despre achiziționarea setului potrivit de capabilități pentru a reduce dependența de SUA”, a spus Grand, în prezent secretar general al Asociației Industriei Aerospațiale, de Securitate și Apărare pentru Europa.
Capacitatea Europei de a sta pe propriile picioare nu are o dată exactă de lansare. „Nu este ca și cum am putea spune: la 1 ianuarie 2030 europenii vor fi complet autonomi”, a spus Grand.
Totuși, data contează, pentru că factorii de decizie, răspunzând avertismentelor serviciilor de securitate privind un posibil atac rusesc, spun că Europa ar trebui să aibă o „descurajare credibilă” până în 2030.
Din perspectiva planificatorilor militari, 2030 este „mâine”, a spus Grand, dar Europa ar putea face „progrese semnificative” până atunci în dezvoltarea unor capabilități mai puternice într-o serie de „facilitatori strategici”.
Aceasta se referă la un set mixt de capacități critice în care SUA domină, precum informațiile, sateliții, rachetele cu rază lungă, transportul aerian strategic și apărarea antirachetă balistică. Europa probabil nu va „bifa fiecare căsuță până în 2030”, dar „putem face progrese semnificative”, a spus Grand. Totodată, ar fi necesară și o „discuție onestă cu SUA” privind nevoia Europei de anumite active americane și după 2030.
Însă amenințările lui Trump legate de Groenlanda și sprijinul oscilant pentru Ucraina, care uneori preia puncte de vedere rusești, au pus sub semnul întrebării angajamentul Washingtonului într-o criză.
Tobias Billström, fost ministru de externe al Suediei, care a contribuit la negocierea aderării țării sale la NATO, rămâne încrezător că SUA ar veni în ajutorul Europei dacă ar fi activată clauza de apărare colectivă, articolul 5. El a subliniat că SUA beneficiază de NATO, invocând poziția și capacitățile militare ale statelor arctice, precum Finlanda, Suedia, Norvegia și Islanda.
Billström, care lucrează acum pentru Nordic Air Defence, un startup ce dezvoltă interceptoare de drone cu cost redus, a spus că Europa trebuie să fie pregătită să se apere pe termen lung. „Indiferent de rezultatul războiului din Ucraina, Rusia va rămâne, grafic vorbind, acolo unde este. Va fi revanșardă. Va fi orientată spre acțiuni hibride. Vrea să perturbe. Va avea un stimulent foarte, foarte clar de a fi agresivă față de noi în viitorul previzibil.”
Nu toți sunt însă la fel de siguri de garanțiile americane. Besch, expertă în apărare la centrul Carnegie din Washington, consideră că încrederea s-a erodat. „Nu cred că mai există prea multe iluzii în rândul factorilor de decizie europeni că se pot baza pe garanțiile de securitate ale SUA.”
Europa, sugerează ea, trebuie să renunțe la obiceiuri vechi de decenii în definirea intereselor sale de apărare. Planificarea capabilităților europene – „ce cumpărăm și ce dezvoltăm” – derivă din planurile regionale de capabilități ale NATO, care se bazează în continuare pe o contribuție substanțială a SUA.
„Riscul a ceea ce cred că se întâmplă acum este că cheltuim cu toții sume uriașe de bani și nu vom fi, de fapt, mult mai independenți de SUA peste 10–15 ani, pentru că acești bani nu sunt cheltuiți într-un mod coordonat și direcționat pentru a înlocui cu adevărat acești facilitatori americani.”
Banii, de unii singuri, nu reprezintă soluția slăbiciunii apărării europene, așa cum arată proiectul franco-german de avion de luptă de 100 de miliarde de euro, afectat de dispute și neîncredere între dezvoltatori. Cancelarul german Friedrich Merz a indicat în această săptămână că proiectul ar putea fi redus la sisteme comune, fără un avion propriu-zis. Un sistem de avion de luptă fără avion ar fi un simbol al apărării europene din cele mai greșite motive.
Între timp, Europa s-a confruntat mult timp cu dificultăți în coordonarea cheltuielilor de apărare, ceea ce duce la duplicări costisitoare și la un mozaic de sisteme diferite care reduc eficiența pe câmpul de luptă. De exemplu, statele UE au furnizat Ucrainei 10 tipuri diferite de obuziere capabile să tragă obuze de 155 mm, „creând dificultăți logistice serioase pentru forțele armate ucrainene”, potrivit unui raport al fostului premier italian Mario Draghi. Într-un alt exemplu de fragmentare, Draghi a remarcat că statele membre UE operează 12 tipuri diferite de tancuri de luptă, în timp ce SUA folosesc unul singur.
