Preşedintele american Donald Trump şi-a justificat sâmbătă operaţiunea de capturare a omologului său venezuelean Nicolas Maduro prin necesitatea de a restaura supremaţia necontestată a SUA asupra tuturor Americilor, semnal care ar putea inspira China şi Rusia, apreciază duminică France Presse într-o analiză.
Trump a prezentat această operaţiune din noaptea de vineri spre sâmbătă la Caracas ca fiind o actualizare a doctrinei Monroe, de acum un secol, care considera că America Latină este zonă de influenţă exclusivă a SUA.
„O să numim acum documentul ‘Donroe'”, a afirmat Trump într-o conferinţă de presă, adăugând prenumele său la numele de familie al îndepărtatului său predecesor, James Monroe.
„Doctrina Monroe este foarte importantă, dar noi am depăşit-o de departe”, a spus Donald Trump.
„În cadrul noii noastre strategii de securitate naţională, dominaţia americană în emisfera occidentală nu va mai fi pusă la îndoială niciodată”, a afirmat preşedintele american, făcând referire la documentul publicat în urmă cu aproape o lună de administraţia sa, care redefinea „Strategia de securitate naţională” a SUA într-un sens clar naţionalist.
Potrivit documentelor oficiale ale SUA, Doctrina Monroe presupunea acum 100 de ani obligația Europei de a recunoaște dominația Statelor Unite asupra emisferei vestice.
Ce este Doctrina Monroe. piatra de temelie a politicii externe a SUA
Doctrina Monroe a fost articulată în cel de-al șaptelea mesaj anual al președintelui James Monroe către Congres, la 2 decembrie 1823. Puterile europene, potrivit lui Monroe, erau obligate să respecte emisfera vestică ca sferă de interes a Statelor Unite.
Practic, Doctrina Monroe este cea mai cunoscută politică a SUA față de emisfera vestică. Îngropată într-un mesaj anual de rutină transmis Congresului de către președintele James Monroe în decembrie 1823, doctrina avertizează națiunile europene că Statele Unite nu vor tolera colonizări suplimentare sau monarhi marionetă. Doctrina a fost concepută pentru a răspunde preocupărilor majore ale momentului, dar a devenit curând un cuvânt de ordine al politicii SUA în emisfera vestică.
Doctrina Monroe a fost invocată în 1865, când guvernul SUA a exercitat presiuni diplomatice și militare în sprijinul președintelui mexican Benito Juárez. Acest sprijin i-a permis lui Juárez să conducă o revoltă reușită împotriva împăratului Maximilian, care fusese plasat pe tron de guvernul francez.
Aproape 40 de ani mai târziu, în 1904, creditorii europeni ai unui număr de țări din America Latină au amenințat cu intervenția armată pentru a colecta datorii. Președintele Theodore Roosevelt a proclamat imediat dreptul Statelor Unite de a exercita o „putere polițienească internațională” pentru a combate astfel de „făpturi rele cronice”, în așa-numitul său Corolar (sau extensie) Roosevelt la Doctrina Monroe.
În timp ce mesajul Doctrinei Monroe era conceput pentru a ține puterile europene în afara emisferei vestice, Roosevelt avea să-i consolideze sensul pentru a justifica trimiterea Statelor Unite în alte țări din emisfera vestică. Drept urmare, pușcașii marini americani au fost trimiși în Santo Domingo în 1904, în Nicaragua în 1911 și în Haiti în 1915, aparent pentru a-i ține pe europeni afară. Alte națiuni latino-americane au privit aceste intervenții cu îndoială, iar relațiile dintre „marele Colos al Nordului” și vecinii săi din sud au rămas tensionate timp de mulți ani.
În 1962, Doctrina Monroe a fost invocată simbolic atunci când Uniunea Sovietică a început să construiască baze de lansare a rachetelor în Cuba. Cu sprijinul Organizației Statelor Americane, președintele John F. Kennedy a instituit o carantină navală și aeriană în jurul insulei. După câteva zile tensionate, Uniunea Sovietică a fost de acord să retragă rachetele și să demonteze bazele. Ulterior, Statele Unite au demontat mai multe dintre bazele lor aeriene și de rachete învechite din Turcia.
Postura agresivă a SUA va încuraja Rusia și China
Referindu-se la America Latină, strategia invocată acum de Trump afirmă în special că SUA trebuie să caute să acceadă la resurse şi amplasamente strategice şi să vegheze ca guvernele din regiune să fie „suficient de stabile şi bine conduse pentru a preveni şi descuraja migraţia în masă spre SUA”.
SUA „vor refuza concurenţilor din afara emisferei occidentale posibilitatea de a-şi poziţiona forţe sau alte capacităţi ameninţătoare, de a poseda sau controla active strategice” în regiune, potrivit documentului, făcând aluzie la China, principalul cumpărător de petrol venezuelean.
Dar această postură agresivă ar putea încuraja rivali ai SUA, cu China şi Rusia în frunte, să adopte o atitudine similară în zona lor de influenţă, în special faţă de Taiwan şi Ucraina.
Cu câteva zile înainte de operaţiunea care îl viza pe Nicolas Maduro, programată iniţial pentru sfârşitul anului 2025, China – care revendică Taiwanul ca parte integrantă a teritoriului său – a desfăşurat în jurul insulei simulări de blocadă şi atacuri împotriva unor ţinte maritime.
Operaţiunea în Venezuela ar putea servi de asemenea drept avertisment aliaţilor SUA, alarmaţi de ameninţările lui Donald Trump de a acapara resurse strategice, începând cu voinţa sa declarată de a anexa Groenlanda, teritoriu autonom danez.
Noua strategie face SUA mai rezervată față de Rusia și China
Jennifer Kavanagh, directoare de analiză militară la Defense Priorities, un grup de reflecţie care promovează o politică internaţională americană mai puţin intervenţionistă, mult timp sceptică cu privire la realitatea intenţiilor lui Donald Trump cu privire la Groenlanda, afirmă acum că îşi pune întrebări. „Nu ar fi foarte dificil pentru SUA să trimită câteva sute sau câteva mii de militari în Groelanda şi nu văd bine cine i s-ar putea opune”, spune ea.
Operaţiunea în Venezuela „ridică întrebarea dacă SUA pot proclama că un lider este nelegitim, îl destituie şi îi guvernează ţara, de ce alţii nu ar putea face la fel?”, explică Jennifer Kavanagh.
Secretarul general al ONU, Antonio Guterres, şi-a exprimat îngrijorarea faţă de „precedentul periculos” pe care îl constituie intervenţia americană.
Cu atât mai mult cu cât sub Donald Trump, Washingtonul pare să-şi fi revizuit politica de fermitate faţă de Beijing şi Moscova.
Noua strategie de securitate naţională promovează o reorientare a Statelor Unite spre zona din proximitatea imediată, rămânând în acelaşi timp rezervată în raport cu China şi Rusia, ceea ce i-a determinat pe unii dintre detractorii săi să afirme că Donald Trump le recunoaşte supremaţia în sferele lor de influenţă.
Cel puţin, această operaţiune anunţă o linie americană mai dură în America Latină, apreciază Alexander Gray, un cercetător de la Atlantic Council care a lucrat în Consiliul de Securitate Naţională în primul mandat al preşedintelui republican.
Potrivit lui, „este foarte clar că nu va mai exista nicio toleranţă nici chiar pentru o influenţă slabă din partea Chinei, Rusiei şi Iranului pe care am avut-o în ultimele două decenii”.
