În 1986, în timp ce restul Europei se străduia să-și protejeze cetățenii de otrava invizibilă care se îndrepta spre vest de la reactorul 4 de la Cernobîl, autoritățile bulgare au făcut ceva remarcabil prin cruzimea sa: s-au prefăcut că norul de radiații ucigașe nu era acolo, scrie Novinite.
Rezultatul, documentat în arhive recent descoperite și adunat în investigația lui Dimitar Vațov, „Cernobîlul bulgar”, este un record pe care nicio țară nu l-ar dori. Bulgarii au ajuns să suporte o doză internă de radiații mai mare decât populațiile din Ucraina, Belarus sau Rusia. Nu pentru că radiațiile radioactive au fost mai intense aici (nu erau), ci pentru că propriul lor guvern a decis că oamenii nu trebuie să știe.
Valul radioactiv a ajuns în Bulgaria pe 1 mai 1986. Ploaia a spălat cesiu-137 și stronțiu-90 în sol, pe iarbă, pe câmpurile unde școlarii fuseseră deja trimiși pentru recolta de primăvară. Timp de o săptămână întreagă, statul nu a spus nimic. Linia oficială, transmisă în mod repetat de Comitetul pentru Studiul Energiei Atomice în Scopuri Pașnice, a fost că nu exista niciun pericol. Li s-a spus oamenilor că radiațiile de fond erau monitorizate și că totul era în regulă.
Pe plan intern, situația era foarte diferită. Detașamentele militare din întreaga țară măsurau radiațiile de trei ori pe zi, raportând cifre district cu district către sediul Apărării Civile, care le transmitea direct către Biroul Politic. Datele acopereau aerul, apa, solul, laptele, carnea și legumele. Laboratoarele de la Academia Agricolă, Universitatea din Sofia și Academia Medicală efectuau măsurători paralele. Un elicopter supraveghea contaminarea de sus. Conducerea știa exact ce se întâmpla, dar a ales doar să nu împărtășească informațiile.
Regimul comunist a recomandat populației doar să se spele pe mâini. Apoi i-a dat alimente radioactive
Pe 7 mai, tăcerea s-a prăbușit ușor. Inspectorul sanitar șef a apărut alături de șeful comitetului nuclear și a menționat, aproape în treacăt, că existau „unele radiații”, dar nimic alarmant. Au fost propuse oamenilor trei măsuri: să nu mănânce salată verde, să țină copiii departe de cutiile cu nisip din locurile de joacă și să se spele pe mâini. Toate celelalte precauții sensibile, cum ar fi închiderea ferestrelor, evitarea măturării, înmuierea brânzei în apă, dezosarea cărnii înainte de gătire, neconsumarea laptelui netestat, erau ținute departe de public. Chiar și aceste gesturi minime au fost retrase pe 24 mai, când guvernul a declarat că pericolul a trecut și i-a încurajat pe cetățeni să se îndrepte spre mare.
Până atunci, peste 50.000 de adolescenți și tineri adulți fuseseră deja trimiși pe câmpuri de către Komsomol, organizația obligatorie de tineret comunist. Aceștia au cules spanac, ceapă și alte culturi timpurii în cele două luni în care radioactivitatea era la apogeu. Vațov era unul dintre ei, elev în clasa a VIII-a de la Liceul Clasic din Sofia, trimis la periferia capitalei pentru a culege legume. Directoarea sa, Gergina Toncheva, a rupt rândurile după câteva zile și i-a scos pe elevi fără nicio explicație. Abia mai târziu a înțeles de ce. Mai mulți colegi de clasă au murit ulterior de cancer înainte de a împlini 50 de ani.
Ceea ce face cazul bulgar unic și sinistru nu este doar minciuna inițială, ci ceea ce a urmat un an mai târziu. De-a lungul toamnei și iernii 1986-1987, autoritățile au dat animalelor recolta din 1986, care era plină de fân, siloz și cereale radioactive. Radiologii avertizaseră încă din vară că acest lucru va reinjecta un val de contaminare în lanțul trofic, iar până în toamnă trimiteau rapoarte oficiale frenetice. Avertismentele au fost ignorate.
În prima jumătate a anului 1987, un al doilea vârf de radiații a cuprins laptele, brânza și carnea. Acest „Cernobîl bulgar”, așa cum au ajuns să-l numească oamenii de știință, a reprezentat aproximativ treizeci la sută din doza internă totală absorbită de bulgari în întreaga perioadă post-accident. Nicio altă țară din Europa, socialistă sau nu, nu a permis ca poporul său să fie otrăvit în acest fel de două ori.
Comuniștii de la putere au făcut totul pentru a se proteja doar pe ei
În timp ce publicului i se spunea că totul era în siguranță, elita partidului s-a izolat meticulos. Prin intermediul Biroului Special de Aprovizionare (UBO), câteva sute de „tovarăși responsabili” și familiile lor au primit apă minerală pentru băut, apă din fântâni adânci pentru îmbăiere și alimente care fuseseră testate individual pentru radiații. Nisipul de la reședința de la Marea Neagră din Euxinograd a fost special purificat. În același timp, taberele de pionieri s-au deschis conform programului, pornind de la premisa că nu exista nimic de care să-și facă griji.
Arhivele expun o structură de cunoaștere care a inversat cea mai elementară datorie publică. Statul deținea informații precise despre amenințare. A folosit aceste informații pentru a se proteja singur. Și a suprimat chiar măsurile de igienă și dietă pe care orice gospodărie le-ar fi putut lua dacă i s-ar fi spus. Vațov numește asta „imbecilitate morală” – o prostie rațională, în care oamenii care înțeleg pe deplin situația și au capacitatea de a acționa pur și simplu decid să nu o facă.
Niciun studiu sistematic nu a evaluat vreodată pe deplin impactul asupra sănătății. În 1991, în timpul unui proces de scurtă durată împotriva a doi oficiali, experții medicali au estimat că numărul cazurilor de cancer legate de Cernobîl în Bulgaria se situa între câteva sute și câteva mii.
Acuzații: ministrul construcțiilor și un ministru adjunct al sănătății, au primit pedepse ușoare. Nimeni altcineva nu s-a confruntat vreodată cu consecințe legale. Adevărata muncă epidemiologică, cea care ar putea lega anumite tipuri de cancer, vârfurile cardiovasculare și ratele mortalității infantile de această neglijență orchestrată, nu a fost niciodată efectuată în mod corespunzător.
Ceea ce a rămas este o amintire pe care aproape fiecare familie bulgară o poartă într-o formă sau alta: ploaia de sărbători care a căzut în ziua de 1 Mai, brigăzile de pe câmpuri, liniștea ciudată a autorităților care în mod normal nu ratau nicio ocazie să-și transmită grija față de oameni. După 40 de ani, întreaga amploare a trădării este încă în evidență, nu pentru că faptele au fost ascunse pentru totdeauna, ci pentru că mult timp nimeni nu a vrut să se uite.
