Mircea Lucescu cel mai mare antrenor român al tuturor timpurilor îşi trage de acum sufletul după mai bine de 60 de ani închinaţi fotbalului.
A fost cu naţionala în groapa cu lei de la Guadalajara în 1970. A fost şi în Europa ca să-i învețe jocul cu mingea și pe alţii.
„Il Luce”, așa cum îi spuneau italienii, pentru stilul său inteligent și rafinat, rămâne pentru noi toţi un exemplu de determinare şi omul care ne-a arătat că pasiunea şi muncă asiduă pot face minuni!
Mircea Lucescu: ”Iubesc extraordinar de mult fotbalul. Totdeauna mi-a plăcut să dau totul”.
Născut pe 29 iulie 1945, imediat după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, Mircea Lucescu a crescut alături de fraţii săi Stela, Moțu, Nelu și Gelu, în cartierul Apărătorii Patriei, din Bucureşti.
Mircea Lucescu: ”Eram o familie extrem de săracă, eram după război cu foarte multe probleme. Eu cu tata la vârsta de patru ani am început să fac abecedarul atunci”.
De la locuitul într-o baracă la omul care a făcut istorie
Mult timp au stau într-o baracă, apoi s-au mutat la spitalul la care munceau părinţii săi. Tatăl era brancardier, iar mama, femeie de serviciu.
Lipsurile l-au făcut să strângă din dinți şi să vrea mai mult de la viaţă. În ’61 s-a înscris la Școala Sportivă nr. 2 şi aşa a început călătoria să fantastica în lumea fotbalului.
La vârsta majoratului a ajuns la Dinamo şi şi-a făcut debutut în Divizia A pe 21 mai 1964, într-o partidă cu Rapid.
Trei ani mai târziu s-a căsătorit cu Neli femeia care i-a fost sprijin 60 de ani. S-au văzut în tramvai, iar el s-a oferit să-i care geamantanul, tinerei studente la istorie. Doi ani mai târziu se năştea Răzvan, singurul lor fiu.
Cutremurul din ’77 le-a distrus apartamentul de pe Știrbei Vodă şi i-a schimbat cariera. Mircea Lucescu a acceptat să joace pentru Corvinul şi s-a mutat cu familia la Hunedoara.
Doi ani mai târziu a fost numit antrenor-jucător. La nici 34 de ani, Lucescu începea să clădească ceea ce lumea fotbalului avea să numească „Fenomenul Hunedoara”.
Începutul unei cariere de neoprit
Succesul l-a adus doi ani mai târziu pe banca naționalei României. Prima reprezentativă era decimată după ratarea calificării la Campionatul Mondial din Spania 1982.
Doi ani mai târziu, Lucescu învingea la București, Italia, campioana mondială, într-o noapte de neuitat cu 80.000 de fani înghesuiți pe fostul stadion „23 August”. A fost cea mai importantă victorie din cariera de antrenor.
El l-a titularizat pentru prima dată la echipa națională și, apoi, l-a făcut căpitan pe cel care avea să devină cel mai mare jucător din istoria României, Gheorghe Hagi.
Gheorghe Hagi: ”La un puști de 18, 19 ani, cât aveam și să-i zici că „Merg cu tine și cu toți ceilalți, după aia. Tu primul și toți ceilalți, voi construi totul cu tine”.
Calificarea la Campionatul European din ’84 l-a impus în lumea bună a fotbalului european. A fost demis de la națională în 1986, după un 4-0 contra Austriei, una dintre marile nedreptăți ale carierei sale.
„Ceaușescu era invidios pe succesul meu”
„Ceaușescu era invidios pe succesul meu”, le-a spus Lucescu jurnaliștilor de la Marca. A revenit la Dinamo, dar ca antrenor și a dus-o până în semifinalele Cupei Cupelor.
Apoi, a plecat în Italia, unde a stat pe banca echipelor Pisa, Brescia și Reggiana. Italienii vorbesc și azi despre Brescia Romena, echipa creată de „Îl Luce” în jurul lui Hagi, Săbău, Răducioiu și Mateuț.
În 1997 s-a întors în România, la Rapid, ademenit de investițiile și ambițiile lui George Copos. A adus în Giulești, după ani de așteptare, campionatul și Cupa României.
Performanță internațională
Din anul 2000, a preluat echipa Galatasaray Istanbul, campioana Turciei. Cu Hagi în teren, a luat titlul și Supercupa Europei, contra echipei Real Madrid. A câştigat titlul și cu rivala din oraș Beșiktaș, pentru ca în 2004 să schimbe din nou țara. S-a mutat în Ucraina, la Șahtior Donețk. I-a învățat pe ucraineni fotbal și a câștigat de opt ori campionatul și de cinci Cupa Ucrainei.
Performanţa istorică a venit în 2009, când alături de Șahtior a ridicat Cupa UEFA. A fost numit „Cetățean de Onoare” al orașului Donețk și decorat în țară cu Ordinul Național „Steaua României”, în grad de Cavaler.
A avut o aventură și în Rusia, la Zenit Sankt Petersburg, apoi a fost pentru o scurtă perioadă selecționer al Turciei. S-a întors în Ucraina, de data aceasta la marea rivală a lui Șahtior, Dinamo Kiev. Și a câștigat și cu ea titlul de campioană a Ucrainei. A plecat în noiembrie 2023 din cauza războiului.
În august 2024, a revenit pe banca echipei naționale după 38 de ani.
Mircea Lucescu: ”Am avut această revelație că sunt obligat într-un fel față de fotbalul românesc și trebuie să dau ceva pentru tot ceea ce el mi-a dat mie”.
Mircea Lucescu: ”Am 80 de ani, nu invidiez pe nimeni, nu am niciun interes. Singurul interes al meu e succesul, trăiesc din asta, nu obţin succes, mă îmbolnăvesc, mor”.
Ca jucător, Mircea Lucescu a adunat 362 de meciuri în Divizia A și a marcat 78 de goluri. A obținut 7 titluri de campion și o cupă. Are 70 de selecții la națională, pentru care a fost și căpitan și a înscris de 9 ori. Rămâne „căpitanul din groapa cu lei de la Guadalajara”, cel care a condus echipa din teren în memorabilele înfruntări din așa numită grupa a morții, la mondialul din mexican. A purtat banderola de căpitan și la Europeanul din ’72, când a ajuns cu naționala în sferturile de finală.
Din postura de antrenor, a câștigat 36 de trofee importante, capitol la care este depășit doar Sir Alex Ferguson și de Pep Guardiola. Este al cincilea antrenor din istoria Ligii Campionilor care a stat pe bancă la mai mult de 100 de meciuri în competiție.
Mircea Lucescu: ”Sunt satisfăcut de viața pe care am avut-o și de ceea ce am obținut de la viață. Am și dat, dar am și primit foarte mult”.
De-a lungul vieții a suferit 3 operații importante. În 2009 i s-a montat un stent pe inimă, în urma unui pre-infarct, în 2023 a fost operat la șoldul stâng din cauza coxartozei, iar în 2025 la cel drept, pentru a i se monta o proteză.
Anul acesta a ajuns la spital de trei ori, din cauza unor probleme cardiologice. Medicii i-au montat un defibrilator cardiac și un nou stent și a luptat nouă zile cu cel mai greu adversar, până când inima sa a încetat să mai bată.
