Prin Declarația comună din 30 decembrie 2025, prin Apelul din 15 ianuarie 2026 și, mai ales, prin documentul „Chemare către societate și către factorii politici de pe ambele maluri ale Prutului” din 23 ianuarie 2026, academiile de știință de la București și Chișinău au făcut un gest rar în spațiul public românesc: au formulat o diagnoză lucidă a momentului istoric și au indicat o direcție strategică clară. Nu au cerut aplauze, ci răspunsuri. Nu au propus lozinci, ci responsabilitate.
De aproape trei decenii, tema unității naționale a fost tolerată în discursul festiv, dar evitată în decizia politică. Astăzi, știința românească obligă politicul să iasă din această ambiguitate confortabilă. De aceea, această Chemare nu este un editorial de constatare, ci o deschidere de dezbatere publică, adresată direct Parlamentelor de la Chișinău și București.
Parlamentul Republicii Moldova va lua act oficial de „Chemarea către societate și către factorii politici”? Va fi aceasta discutată în comisiile de specialitate? Vor fi analizate implicațiile ei asupra securității naționale, educației, politicilor culturale și parcursului european? Sau documentul va fi clasat tacit, pentru că spune lucruri incomode despre identitate, istorie și viitor?
Republica Moldova se află într-un context de securitate fără precedent. Războiul de la est, conflictul transnistrean nerezolvat, presiunile hibride și fragilitatea instituțională nu mai permit iluzii strategice. În aceste condiții, ce soluție alternativă oferiți cetățenilor pentru garantarea securității și supraviețuirii statului, în afara consolidării legăturilor organice cu spațiul românesc și european?
Parlamentul României, cum va răspunde apelului explicit al Academiei Române și al Academiei de Științe a Moldovei? Consideră acesta că problematica unității naționale este epuizată prin declarații simbolice și rezoluții aniversare? Sau va fi elaborat un proiect coerent, asumat și articulat pentru sprijinirea reîntregirii spirituale, culturale și instituționale a românilor de pe ambele maluri ale Prutului?
România este stat membru al Uniunii Europene și NATO. Tocmai de aceea, responsabilitatea sa față de Republica Moldova este mai mare, nu mai mică. Cum se reflectă această responsabilitate în politicile parlamentare concrete, dincolo de retorica prietenoasă și sprijinul financiar fragmentar?
„Chemarea către societate și către factorii politici” afirmă limpede că unitatea culturală și științifică este fundamentul oricărei construcții politice durabile. Întrebarea este simplă: sunteți pregătiți să transformați această viziune într-o politică publică sau preferați să lăsați inițiativa exclusiv pe seama mediului academic și a societății civile?
De ce nu există, la nivel parlamentar, o dezbatere comună oficială București-Chișinău pe tema spațiului cultural și educațional românesc comun? De ce nu se discută un calendar concret de armonizare legislativă în domeniile educației, cercetării, memoriei istorice și politicilor identitare? De ce unitatea națională rămâne un subiect „sensibil”, în timp ce vulnerabilitatea strategică a Republicii Moldova este tratată ca o fatalitate?
Istoria ne oferă suficiente lecții. În 1859, unirea nu a fost rezultatul pasivității, ci al curajului politic precedat de solidaritatea elitelor intelectuale. Astăzi, rolurile par inversate: academiile au deschis drumul, iar politica întârzie să-l urmeze. Această inversare nu poate dura la nesfârșit fără consecințe.
Urgența acestei abordări este subliniată de contextul geopolitic. Cum spune adresarea cu o claritate tulburătoare, „timpul nu mai este acum un aliat, după principiul că el le rezolvă pe toate”. Este o ruptură de la doctrina expectativei care a dominat gândirea politică românească timp de decenii. Ideea că „timpul lucrează pentru noi”, că procesele firești vor conduce inevitabil spre unire, se dovedește a fi o iluzie periculoasă într-o lume în care echilibrele se schimbă rapid și imprevizibil.
Totodată, responsabilitatea pentru acțiune nu poate fi delegată exclusiv clasei politice. Cum spune adresarea, „responsabilitatea revine tuturor: societății civile, mediului academic, comunității culturale și factorilor de decizie politică”. Este o chemare la mobilizare civică, la asumarea unui proiect național care transcende ciclurile electorale și calculele politice pe termen scurt. Universitățile, institutele de cercetare, uniunile de creatori, organizațiile non-guvernamentale – toate au un rol de jucat în construirea acestui spațiu comun.
Lecția istorică este cristalină: „unirea face puterea”, cum știau Alexandru Ioan Cuza și moș Ion Roată. Dar puterea despre care vorbim astăzi nu este doar militară sau economică. Este puterea rezilienței culturale, a coeziunii sociale, a capacității de a rezista presiunilor externe. Cum spune adresarea, „reîntregirea poporului român trebuie înțeleasă nu doar ca un ideal identitar, ci ca un imperativ strategic al secolului XXI”.
Dezbaterea despre unitatea românilor nu este una ideologică, ci una de supraviețuire într-o lume instabilă. A o evita înseamnă a transfera responsabilitatea către generațiile viitoare. A o asuma înseamnă a recunoaște că reîntregirea poporului român nu este un proiect al trecutului, ci o necesitate a secolului XXI.
Acesta este momentul în care Parlamentul Republicii Moldova și Parlamentul României sunt chemate să răspundă nu academicienilor, ci propriilor cetățeni. Tăcerea nu mai este o opțiune neutră. Este, deja, o poziție politică.
Dezbaterea a fost deschisă. Răspunsurile nu mai pot fi amânate.
The post Știința românească a dat startul Unirii. Op-Ed de Anatol Țăranu appeared first on ipn.md.
