Principiile pieţei libere au salvat România de la a rămâne fără gaze în timpul gerului, respectiv faptul că există un mecanism care pedepseşte instantaneu iresponsabilitatea şi răsplăteşte aprovizionarea corectă – Codul Reţelei de Transport Gaze Naturale, conform unei analize a Asociaţiei Energia Inteligentă.
„În fiecare iarnă, când temperaturile scad mult sub zero grade, România intră în regim de vigilenţă energetică, se întâmplă acelaşi lucru: apar „specialişti de sezon” care descoperă din nou că gazul ar trebui să fie ieftin, mult şi garantat . Odată cu ei apar şi politicienii care, dacă ar putea, ar pune un afiş pe ţeava de gaze: „Preţ reglementat – intrarea liberă”. Doar că sistemul de gaze nu funcţionează după slogan. Funcţionează după fizică, după presiune, după volum, după echilibrul între ieşirile de gaze din sistem – consumul de gaz şi intrările de gaz în sistem – sursele de gaz. Iar fizica nu ţine cont de campanii electorale. Adevărul simplu, crud şi verificabil este cî ăn această perioadă, principiile pieţei libere au salvat România de la a rămâne fără gaze în timpul gerului. Nu „bunăvoinţa statului”. Nu „înţelepciunea autorităţilor”. Nu „norocul”. Nu „intervenţia”. Ci faptul că România are un mecanism care pedepseşte instantaneu iresponsabilitatea şi răsplăteşte aprovizionarea corectă – Codul Reţelei de Transport Gaze Naturale”, subliniază analiza AEI.
Potrivit sursei citate, piaţa de gaze nu se validează într-o zi normală de iunie, ci într-o noapte de ianuarie, când „milioane de consumatori trag pentru încălzire, CET-urile trag pentru termoficare, industria trage cât poate, iar presiunea în sistem începe să arate dacă avem disciplină sau improvizaţie”.
Dumitru Chisăliţă, preşedintele, AEI, arată, în analiză, că problema reală a gazelor nu este „de unde luăm gaz”, este „cine răspunde când nu e destul” şi că România a trăit două lumi: Lumea veche (şi mai nouă) reglementată, administrată, „rezolvată de la ministru” şi Lumea nouă, piaţă, responsabilitate, reguli clare.
Astfel, „acum 20 de ani, când piaţa era reglementată, se trăia într-o ficţiune: preţuri „stabile”, volumul „alocat”, vina „împărţită”, iar riscul aruncat în cârca sistemului. În sistemul vechi nimeni nu era cu adevărat responsabil. Şi când nimeni nu e responsabil, inevitabil se ajunge la situaţia în care sistemul plăteşte – adică noi toţi. Asta însemna: consum peste ce există disponibil, retrageri mai mari decât ce poate duce sistemul într-o oră sau zi, presiune în scădere şi la final restricţii, întreruperi, improvizaţii. (…) Şi să nu ne păcălim: dacă te întorci la reglementare, te întorci la aceeaşi logică. E doar o treabă de timp până repetăm filmul”, subliniază Chisăliţă.
În ceea ce priveşte „lumea nouă”, adaugă acesta, schimbarea reală nu a fost „liberalizarea” ca idee, ci introducerea disciplinei prin Codul de Reţea. Un set de reguli care au pus costul „exact acolo unde trebuie, pe cel care creează problema”: furnizorul care nu aduce gaze suficiente pentru a avea grijă de clienţii săi, nu mai primeşte o scrisoare ca pe vremurile pieţei reglementate, nu mai primeşte un termen de graţie – primeşte o factură calculată pe baza preţului real al gazului.
„Iar momentul în care gazul lipseşte este exact momentul în care: toată lumea cumpără, toată lumea vrea gaze, de multe ori nu există surplus de gaze, iar preţul explodează. Deci da: furnizorul neatent sau iresponsabil este lovit financiar exact când doare mai tare. Şi brusc, ca prin minune, apar gazele. Nu pentru că „sistemul le găseşte”, ci pentru că furnizorii sunt obligaţi să le procure pentru că este mai ieftin să ai gazele achiziţionate de tine decât să plăteşti dezechilibre la Transgaz. Asta este piaţa liberă în stare pură, nu te roagă, nu te convinge, nu te educă, nu te mângâie. Te disciplinează”, mai arată analiza.
Sursa citată mai precizează că preţul mare” nu este o nedreptate, este semnalul care ţine sistemul în picioare”. iar gazul este scump când vine gerul pentru că atunci e rar şi, când e frig în România, e frig şi în regiune.
„Nu suntem singuri pe o insulă cu temperaturi negative. România concurează pentru gaz cu: Bulgaria, Serbia, Ungaria, Moldova, Ucraina şi, indirect, cu toată piaţa europeană conectată.
Dacă nu te-ai pregătit vara şi vrei gaz în ger, în actuala conjunctură trebuie să faci două lucruri: să ai infrastructură şi contract, să ai un mecanism care îl aduce acolo unde este nevoie. Preţul este acel mecanism. Preţul este limba pe care o înţelege toată lumea. Un preţ corect, chiar dacă mai mare: atrage volume, creează mobilizare, elimină consumul inutil, stimulează echilibrul şi împiedică prăbuşirea presiunii din conducte. În piaţa de gaze, preţul nu este doar „o cifră”. Preţul este un instrument de stabilitate”, explică Chisăliţă.
El semnalează că, dacă am fi avut preţ reglementat în prezent, România ar fi intrat în „scenariul ruşinos oraşe mari fără gaz în orele critice”. Într-un astfel de scenariu, pot fi afectate oraşe mari care se găsesc la capăt de sistem, în anumite ore: Iaşi, Timişoara, Satu Mare, Baia Mare, chiar şi Bucureşti.
„Gerul din zilele trecute a arătat ceva ce multă lume nu vrea să accepte, România nu a fost salvată de promisiuni, ci de reguli de piaţă. Iar aceste reguli nu au apărut singure. Au fost muncite, explicate, impuse, apărate în timp, cu opoziţie din toate direcţiile. Pentru că fiecare schimbare care pune responsabilitatea pe masă deranjează. Piaţa liberă în gaze nu este o modă. Este singura formă reală de securitate a livrărilor în condiţii critice. Poţi să reglementezi preţul pe hârtie cât vrei. Dar dacă reglementezi preţul şi omori disciplina, vei reglementa şi frigul din case.
Şi încă ceva, pentru cei care se joacă cu ideea întoarcerii în trecut: România nu şi permite să înveţe aceeaşi lecţie de două ori. Lecţia pe care trebuie să o învăţăm în aceste zile, în care România nu a stat în frig, este că principiile pieţei libere nu sunt o teorie economică pentru conferinţe, ci un mecanism de siguranţă în viaţa reală. Ele sunt singurele motive pentru care, în Românoia, în orele critice, cineva a avut interesul (importul de gaze pentru că preţurile erau mari) şi obligaţia (penalităţile din Codul Reţelei dacă nu ai gaze suficiente pentru clienţii tăi) să importe gaz, la timp, pentru a nu rămâne românii în frig. În schimb, reglementarea/plafonarea făcută „din reflex”, în afara crizelor reale, nu produce securitate energetică – produce linişte artificială şi comportament iresponsabil. Iar când liniştea artificială se termina, realitatea loveşte direct: lipsă de investiţii, lipsă de flexibilitate, lipsă de gaze exact când e frigul mai mare. Statul poate seta reguli şi poate arbitra corect piaţa, dar statul nu poate înlocui piaţa şi nici nu poate comanda moleculele de gaz printr-o ordonanţă. Adevărul e simplu şi incomod: nu plafonarea ne-a ţinut cald, ci disciplina pieţei. Iar dacă uităm asta şi ne întoarcem la ideea că statul „rezolvă” prin preţuri impuse şi protecţie generalizată, ne vom întoarce, inevitabil, şi la iernile în care „gazul era ieftin” doar pe hârtie, dar insuficient în casele oamenilor”, concluzionează analiza.
