Prin raidul fulgerător în urma căruia l-a capturat pe liderul venezuelean Nicolás Maduro, președintele SUA, Donald Trump, a arătat că lumea „multipolară” proclamată de Vladimir Putin este, în esență, lipsită de forță reală, scrie Politico.
Dincolo de umilința publică de a vedea că Putin nu este un aliat de încredere atunci când situația devine critică — lucru deja observat în Nagorno-Karabah, Siria și Iran — se adaugă acum și faptul că Trump pare mai eficient și mai îndrăzneț în realizarea unor intervenții de tip „superputere rebelă”, exact genul de acțiuni pe care Kremlinul și-ar dori să le poată duce la capăt.
Pe scurt, Putin a fost surclasat chiar în rolul de lider care nu dă socoteală nimănui. În timp ce președintele rus și-ar fi dorit, probabil, să-l înlăture pe președintele ucrainean Volodimir Zelenski printr-un atac fulger, el este blocat de patru ani într-un război brutal, cu peste un milion de morți și răniți ruși.
„Putin trebuie să fie insuportabil de gelos [pe Trump]”, a declarat pentru POLITICO analistul politic și fostul autor de discursuri al Kremlinului, Abbas Gallyamov. „Ceea ce Putin a promis că va face în Ucraina, Trump a făcut în jumătate de oră [în Venezuela]”.
Sentimentul că Moscova și-a pierdut prestigiul este unul dintre puținele puncte asupra cărora au căzut de acord atât analiștii independenți, cât și ultranaționaliștii ruși. Comentând raidul de la Caracas pe contul său de Telegram, fostul agent de informații devenit soldat și blogger de război Igor Ghirkin, aflat acum într-o colonie penitenciară, a scris: „Am mai suferit o lovitură de imagine. O altă țară care conta pe ajutorul Rusiei nu l-a primit”.
Aliat nesigur
De ani de zile, Rusia a încercat să se prezinte drept principala forță care se opune hegemoniei occidentale conduse de SUA, promovând o alianță vagă unită de ideea unui inamic comun la Washington. Sub Putin, Moscova s-a poziționat drept susținătorul-cheie al unei lumi „multipolare”, menită — asemenea Uniunii Sovietice — să apere statele din tabăra sa.
După invadarea Ucrainei în 2022, Moscova și-a chemat aliații să-i sară în ajutor. Aceștia au răspuns în mare parte apelului: Iranul a furnizat drone, China și India au cumpărat petrol rusesc, iar lideri din America Latină și Africa au oferit sprijin simbolic, suficient pentru ca Rusia să pretindă că nu este izolată internațional.
Evenimentele recente arată însă că aceste relații au fost mai degrabă unidirecționale, în beneficiul Moscovei. Rusia, se pare, nu vine în ajutor când aliații săi au nevoie.
Primii care au realizat că apropierea de Rusia a fost inutilă au fost armenii. Distrasă de războiul din Ucraina, Moscova nu a făcut nimic pentru a opri Azerbaidjanul să recucerească regiunea Nagorno-Karabah într-un război fulger în 2023. Forțele ruse de menținere a păcii au asistat pasiv.
Un an mai târziu, Kremlinul s-a dovedit la fel de neputincios în fața prăbușirii regimului lui Bashar al-Assad în Siria, pe care Rusia îl susținuse ani la rând, fiind nevoită inclusiv să renunțe la portul strategic Tartous de la Marea Mediterană.
Statutul Rusiei în Orientul Mijlociu a fost subminat și mai mult atunci când Moscova nu a putut ajuta Iranul, bombardat anul trecut de Israel și SUA. Deși partener strategic important pentru Teheran în domeniul nuclear, Rusia nu a avut niciun răspuns la demonstrația masivă de forță aeriană.
Acum, Venezuela — un alt aliat de lungă durată al lui Putin — a fost umilită, iar reacția Moscovei s-a limitat la condamnări verbale, fără acțiuni concrete.
Verzi de invidie
Legăturile energetice și militare dintre Moscova și Caracas sunt profunde. Din 1999, Rusia a furnizat Venezuelei echipamente militare de peste 20 de miliarde de dolari, finanțate prin împrumuturi și garantate parțial prin controlul asupra industriei petroliere. Investiții care, în prezent, par inutile pentru Moscova.
Capturarea lui Maduro este cu atât mai dureroasă pentru ruși cu cât, în trecut, ei au reușit să-și salveze oamenii — oferirea unui refugiu confortabil fiind parte din „pachetul” de protecție al Kremlinului. În timp ce fostul lider ucrainean Viktor Ianukovici și Assad au primit azil în Rusia, Maduro a apărut luni într-o sală de judecată din New York, îmbrăcat în haine de deținut.
Oficialii ruși au condamnat, previzibil, atacul american. Ministerul rus de Externe l-a numit „o încălcare inacceptabilă a suveranității unui stat independent”, iar senatorul Aleksei Pușkov a vorbit despre o revenire la „imperialismul sălbatic al secolului al XIX-lea”.
Ironia este că exact de astfel de încălcări ale suveranității este acuzată Rusia în Ucraina.
Au existat și amenințări tipice. Aleksei Juravliov, vicepreședinte al comisiei de apărare din Duma de Stat, a sugerat că Rusia ar putea furniza Venezuelei rachete Oreshnik cu capacitate nucleară. Canalul militar „Two Majors” a scris pe Telegram că „acțiunile Washingtonului oferă practic Moscovei mână liberă să-și rezolve problemele prin orice mijloace” — ca și cum nu ar fi făcut-o deja.
Unii comentatori pro-Kremlin susțin că acțiunile lui Trump demonstrează abandonarea dreptului internațional, oferind Moscovei o justificare pentru propriul comportament. Alții cred că Trump respectă o versiune modernă a Doctrinei Monroe și se va concentra pe America, lăsând Rusiei Europa de Est și Asia Centrală.
În realitate, Putin aplică de ani de zile principiul „forța face dreptate”. Ceea ce este jenant este că nu a reușit să o facă la fel de eficient ca Trump.
Sentimentul dominant în rândul naționaliștilor ruși pare a fi invidia — uneori mascată, alteori fățișă.
„Toată Rusia se întreabă de ce nu ne tratăm inamicii în același mod”, a scris Aleksandr Dughin, un ideolog ultranaționalist. Rusia, spune el, ar trebui „să facă precum Trump — dar mai bine. Și mai repede”.
Vocea pro-Kremlin Margarita Simonian a fost și mai directă, afirmând că există motive „să fim geloși”.
Mai mulți comentatori apropiați Kremlinului au remarcat, cu amărăciune, că spre deosebire de Rusia, SUA nu par să se confrunte cu sancțiuni internaționale sau cu „anularea” pe scena globală.
