Pe 4 decembrie, administrația președintelui american Donald Trump a publicat noua Strategie Națională de Securitate, iar acest document reprezintă nu doar o recalibrare a politicii externe americane, ci o mutație tectonică a arhitecturii întregului sistem internațional. Dacă în ultimele decenii SUA au fost motorul ordinii liberale, garantul securității europene și principalul scut în fața agresiunilor revizioniste, strategia actuală proclamă o ruptură fundamentală: renunțarea la globalism, respingerea logicii alianțelor tradiționale, minimalizarea angajamentelor externe și adoptarea unui realism dur, lipsit de iluzii normative, în care interesul național primează absolut asupra oricăror valori sau obligații internaționale.
Pentru un stat mare, această schimbare poate fi gestionabilă. Pentru un stat mediu, poate fi provocatoare. Dar pentru un stat mic, vulnerabil, divizat teritorial și aflat la hotarul războiului, cum este Republica Moldova, ea devine o problemă de existență. Aici nu este vorba de nuanțe diplomatice sau de simple ajustări de discurs. Este vorba despre pierderea umbrelei de securitate care, chiar dacă nu era explicită, opera ca un factor de descurajare și stabilitate în regiune. Fără ea, raporturile de forță devin brutale și neiertătoare.
Europa – altădată coloana vertebrală a alianței transatlantice – apare în noul document american nu ca un aliat indispensabil, ci ca o sursă de frustrări. SUA reproșează Europei dependența structurală de protecția americană, subfinanțarea apărării și fragilitatea politică generată de instituțiile supranaționale. Pentru prima dată după 1945, Washingtonul transmite explicit că nu mai consideră apărarea Europei o responsabilitate automată. Mai mult, strategia lasă deschisă posibilitatea ca SUA să nu intervină în mod garantat nici măcar în sprijinul statelor baltice în cazul unei agresiuni. Simpla formulare a acestei ipoteze marchează sfârșitul paradigmei postbelice.
Pentru Republica Moldova, semnalul este devastator. Dacă statele membre NATO din Europa de Est nu mai pot conta cu certitudine pe sprijinul american, atunci un stat din afara oricărui sistem de securitate colectivă, cu o armată simbolică și un conflict înghețat, devine de facto complet expus. Neutralitatea, deja fragilă, devine o ficțiune periculoasă. Într-un context în care marile puteri își redesenează prioritățile, un stat precum Moldova riscă să fie nu un actor, ci un teren de tranzacție.
Dimensiunea și mai îngrijorătoare a noului document este eliminarea aproape totală a Ucrainei din discursul strategic. Nu este menționată agresiunea rusă. Nu este reafirmat sprijinul militar. Nu este reafirmată inviolabilitatea frontierelor. Nu există nicio referire la continuarea ajutorului pentru Kiev. Această tăcere nu este întâmplătoare. Ea reprezintă o repoziționare geopolitică. În logica ei, Washingtonul sugerează – direct sau indirect – că Ucraina nu poate câștiga militar și că o soluție negociată, chiar cu concesii teritoriale, nu este exclusă. Europa, în schimb, este acuzată că împiedică aceste compromisuri.
Pentru Republica Moldova, consecințele sunt enorme. Dacă presiunea asupra Kievului crește, Rusia se va așeza la masa negocierilor într-o poziție de forță, iar orice acord impus poate include concesii regionale, reconfigurări ale zonelor de influență și revizuirea aranjamentelor de securitate. Într-un asemenea scenariu, regiunea transnistreană devine o piesă ideală de negociere – fie ca obiect de schimb, fie ca „fapt împlinit” recunoscut tacit pentru a facilita un compromis mai amplu. Moscova poate cere consolidarea controlului asupra regiunii separatiste în schimbul unor concesii privind Ucraina. Iar SUA, în noua lor logică tranzacțională, ar putea considera aceste aranjamente drept costuri colaterale acceptabile. Există regiuni în această lume pentru care marile puteri sunt dispuse să se certe la nesfârșit. Dar există și regiuni pentru care nu se ceartă deloc.
Mai mult, surprinzător sau nu, noua strategie americană împărtășește mai multe elemente conceptuale cu documentele doctrinare ale Federației Ruse decât cu strategiile tradiționale occidentale. Accentul pe suveranitate absolută, respingerea instituțiilor supranaționale, prevalența intereselor naționale, realismul geopolitic și acceptarea competiției permanente între marile puteri sunt teme centrale atât în retorica americană actuală, cât și în cea rusă. Această convergență, chiar dacă nu înseamnă colaborare, creează un mediu internațional ostil statelor mici. Într-o lume în care marile puteri negociază direct, ordinea internațională devine un câmp de tranzacții, iar țările fără capacitate de negociere devin obiecte, nu subiecte. Moldova este exact un astfel de caz.
În mod paradoxal, loviturile cele mai dure din documentul american vizează Europa însăși – Europa liberală, pluralistă, solidară. SUA consideră că exact acest model european, construit în ultimele decenii, contravine intereselor americane. De aici rezultă o ruptură ideologică între cei doi piloni ai lumii occidentale. Pentru Republica Moldova, care aspiră la integrarea în UE și își bazează viitorul pe această orientare, înseamnă că sprijinul american devine volatil, iar sprijinul european – vital, indispensabil, ireversibil.
Iar în acest spațiu european, România este singurul stat care deține interese, responsabilitate, capacitate și obligații morale față de Republica Moldova. România este statul de care depinde accesul nostru la securitate energetică, infrastructură modernă, piețe europene, rețele de transport, apărare colectivă, diplomație și protecție instituțională. În absența României, Republica Moldova nu doar că nu poate intra în UE, dar nici nu-și poate asigura o minimă reziliență în fața presiunilor geopolitice.
Realitățile strategice sunt implacabile: Moldova nu se poate apăra singură. Are un buget militar minimal, nu deține armament modern, nu dispune de o armată profesionalizată și numeric suficientă, nu beneficiază de garanții internaționale, iar neutralitatea nu valorează nimic în fața unui agresor determinat. Într-o lume în care regulile sunt rescrise, iar marile puteri acționează pe baza intereselor brute, Moldova devine exact tipul de actor vulnerabil despre care documentele strategice vorbesc cu detașare, ca despre o piesă interșanjabilă a ordinii regionale.
În acest context, unirea cu România încetează să mai fie un proiect istoric sau cultural; devine o necesitate de securitate. Devine singura formă prin care Republica Moldova poate intra automat sub umbrela NATO, în piața europeană, în sistemul juridic comunitar, în rețelele de infrastructură strategică, în mecanismele de apărare colectivă și în ordinea instituțională pe care se bazează Europa modernă. Moldova, ca stat de sine stătător, nu poate supraviețui pe termen lung într-o lume dominată de competiția marilor puteri și revendicată de Moscova ca parte a „lumii ruse”. Moldova, ca parte integrantă a României, devine automat parte a unei structuri solide, stabile, protejate și recunoscute internațional în afara „lumi ruse”.
Aceasta este marea schimbare pe care noua Strategie Națională de Securitate a SUA o face vizibilă: statele mici care nu se integrează în structuri mai mari devin vulnerabile structural și politic. Statele mici fără apărare colectivă sunt considerate „zonă gri”. Iar zonele gri sunt primele sacrificate în orice negociere majoră. Lumea intră într-o nouă epocă a tranzacțiilor geopolitice, iar Republica Moldova nu are capacitatea de a se apăra singură în acest peisaj.
De aceea, întrebarea fundamentală este una singură: poate Republica Moldova, un stat mic, slab, parțial controlat din exterior, prins între o Rusie agresivă și o Europă aflată în defensivă, să-și garanteze existența independentă în următoarele decenii? Răspunsul sincer, oricât de dur ar fi, este negativ. Supraviețuirea noastră – nu doar prosperitatea sau identitatea, ci supraviețuirea ca entitate politică democratică – depinde de unirea cu România. Nu este un proiect romantic. Nu este o nostalgie. Nu este un gest simbolic. Este singurul proiect realist, singura ancoră strategică, singura garanție de securitate, singura cale de integrare euroatlantică și singura armă reală împotriva vulnerabilităților noastre structurale.
Unirea nu mai este un vis. Este planul B, planul A și planul final al unui stat care altfel riscă să devină victimă sigură a unui secol dominat de puteri mari și logici dure. Unirea este singurul proiect care poate salva Republica Moldova de o nouă eră colonială.
The post Noua competiție globală în logica Trump și vulnerabilitatea Moldovei. Op-Ed de Anatol Țăranu appeared first on ipn.md.
