Mai mult, azi au un reprezentant în consiliul local al orașului.
Cel care ne introduce în atmosfera micului oraș de la marginea Parisului este Grigore Moiș, consilier local al primăriei din Le Blanc Mesnil. Drumul de la muncitor ajuns ilegal în Franța până la ușa deschisă a primăriei unde ia decizii pentru oraș și comunitatea de români a fost o călătorie pe care am făcut-o împreună. Știrile PROTV au documentat în ultimii 20 de ani transformarea comunității de români de la periferia Parisului unde s-a dezvoltat o nouă Românie, franțuzită.
Grigore Moiș: „Aici am o firmă care merge bine, cu o cifră de afaceri ce poate ajunge la sute de mii sau chiar milioane. Viața s-a schimbat în timp, mergem în fiecare an la mare, la munte, deschidem șampanie fără să ne mai gândim ca altădată la fiecare cheltuială. Pentru mine contează oamenii cu care lucrez, mulți sunt români, nu neapărat persoane cu funcții mari, dar profesioniști și prieteni adevărați.”
Drumul greu al unui muncitor ajuns consilier
Pe Grigore Moiș l-am întâlnit în 2006 în casa unui prieten oșean. Vorbeau atunci de Franța cu nerv. Erau străini acolo, iar dorul de casă îi făcuse să trimită zeci de mii de euro celor rămași ca să le ridice case impunătoare, în micul lor sat din nordul României.
Și așa au făcut. Au strâns bani și au investit. În 2009 îl găsim pe Grigore Moiș proaspăt proprietar de casă. Ne explică mândru cum o va renova.
Fetița lui, Manuela, avea un an și se născuse acolo. Pentru ea și ceilalți doi copii mai mari, Moiș voia să facă avere. Iar criza economică a acelor ani l-a ajutat să cumpere terenuri și case mai ieftine.
Grigore Moiș: „În Franța poți să faci ce vrei numa’ să fii muncitor. Adevărul e că nu se mai lucrează acum.”
Când l-am întâlnit căuta terenuri să construiască sau vizita apartamente în Paris ca să investească. În paralel dezvolta firma de construcții, iar metoda prin care făcea rost de contracte se baza pe dulcea ospitalitate românească.
O nouă generație se adaptează și se „franțuzește”
Patru ani mai târziu, îi găsim în casa lor renovată, alături de copilul mijlociu, Felician, atunci în vârstă de 24 de ani.
Felician era deja la casa lui, căsătorit cu o oșeancă. Locuiau într-o garsonieră cocheta în centrul Parisului, într-un tip de austeritate străină părinților lor.
Felician Moiș: „Ei au venit aici pentru bani, să facă averi. Noi am venit să trăim, ne dorim altceva.”
Începuse deja să lucreze în domeniul amenajărilor interioare și devenise căutat de francezii care-i apreciau creativitatea.
Cinci ani mai târziu, în 2018, l-am găsit în firma lui, bărbat în toată firea, proaspăt tătic.
Felician Moiș: „Lucrurile s-au schimbat, noi ne-am schimbat. Ne-am franțuzit.”
Își deschisese și o firmă de tâmplărie de aluminiu și făcea planuri de extindere. Firma de amenajări mergea foarte bine, iar noi l-am întâlnit într-un apartament de lux de lângă Primăria Parisului pe care urma să i-l predea proprietarului la cheie.
Nici tatăl nu mai avea gânduri de întoarcere. Copiii erau lângă el, iar afacerile îi mergeau bine.
Devenise investitor în imobiliare. În curtea casei ridicase o clădire cu trei apartamente de unde încasa chirii importante.
Sunt șapte ani de atunci, de când Grigore Moiș spunea cu amărăciune că satul natal nu mai trăiește. Și da, azi sunt 1.000 de proprietari și 4.000 de rezidenți, exact cum anticipa în 2018. Prins între două lumi, între dor și rațiunea care îi spunea că Franța nu mai e doar țară de adopție, ci acasă, a încercat să aducă România acolo. A candidat și a fost ales consilier local. În felul acesta a deschis larg ușa primăriei pentru toți românii.
În biroul primarului îl întâlnim pe un oșean venit pentru niște aspecte legate de niște autorizații de construire. Iar discuția ajunge la nevoia românilor de a fi și mai bine reprezentați.
Primar: „Îi ajută pe români să aibă un reprezentant pentru că au acces mai ușor la resurse, la decidenți.”
Tradițiile românești prind viață la Blanc Mesnil
Pe primarul francez l-a dus la Negrești-Oaș și a înfrățit cele două localități să se sprijine reciproc. Prin asociația Graiul Oșenesc organizează în fiecare an, într-un spațiu al Primăriei, Sîmbra Oilor, sărbătoarea de acasă de care le e cel mai dor și care păstrează rânduiala străveche a împărțirii turmei și a laptelui, semn al unui nou început al pășunatului. În fiecare an, în luna mai, oșenii se adună în Blanc Mesnil, la joc.
Grigore Moiș, consilier local al Primăriei Blanc Mesnil: „La festival încercăm să redăm cât mai aproape atmosfera de acasă. Avem ansambluri de dansuri populare, cântăreți din toată România, o scenă pregătită special și oameni care vin tocmai pentru a simți România aici. Ideea a pornit de la faptul că mulți îmi spuneau că, în mai, nu apucau să meargă la sărbătorile din țară, nu erau vacanțe, era greu să ajungă la evenimentele din zona natală. Așa a apărut dorința de a aduce la noi Sîmbra Oilor, un festival cunoscut și iubit, mutat acum într-un loc în care românii se pot reîntâlni și bucura împreună. În curând vor avea în oraș și biserica lor. Terenul a fost deja cumpărat cu ajutorul statului și al bisericii ortodoxe, iar oșenii se vor apuca de construit cu bani din donații. Ne vom implica până o ducem la capăt, pentru că sunt oameni care au pornit de la zero și meritau sprijin. Ne bazăm pe donațiile credincioșilor și sperăm să primim ajutor atât de la cei de acolo, cât și de aici. La un eveniment am reușit într-o singură seară să strângem 250.000, așa că avem încredere că o vom termina până la vară.”
Grigore Moiș se uită la ultimii 20 de ani și știe că dincolo de averi, investiții și case frumoase, el a mai construit ceva: o lume care să-l ajute să nu se simtă dezrădăcinat.
Grigore Moiș: „După o perioadă în care munceam fără oprire, am simțit că trebuie să încetinesc. Eram prea încărcat și aveam nevoie de un pas înapoi. Așa a apărut ideea unei asociații, în 2017. Mulți români de aici speră că se vor întoarce acasă, dar eu cred că nu toți o vom face. Tocmai de aceea mi s-a părut important să existăm ca grup.
Măcar un festival, un ansamblu de dansuri, ceva care să ne țină aproape unii de alții. Iar dacă românii se implică în comunitate, pot ajunge și în consilii locale. La următoarele alegeri cred că vom avea cinci, șase, poate chiar șapte consilieri în zona Parisului, lucru care chiar ar conta.”
Grigore va rămâne în Franța atâta timp cât copiii vor alege asta. Manuela, mica prințesă care recita poezii cu accent franțuzesc, e azi mare, la liceu. Ne vorbește despre planurile ei de a studia în străinătate în casa părinților în care am constatat că nu mai miroase a gogoși și a croissant.
Manuela Moiș: „Eu sunt mai mult franțuzoaică.”
Fiica cea mare, Claudia, care are un laborator de prăjituri, s-a căsătorit cu un român și locuiesc aproape de părinți. Cel mijlociu, Felician, e tatăl a doi copii și locuiește tot la periferia Parisului. Ne așteaptă la noua lui casă pe care a ridicat-o în pandemie de la zero.
Firma de amenajări își păstrează ritmul și rezultatele. Între timp a descoperit o nișă prin care vrea să pătrundă și pe piața din România: placările cu microciment.
Felician Moiș: „După 5, 10, poate 15 ani de muncă aici, începi să cunoști oameni noi și să legi relații. Cred că o să fie frumos, chiar dacă nu urmărește neapărat profit sau rentabilitate. Important e că aduce ceva nou pentru noi.”
Are opt angajați din Republica Moldova și Ucraina care lucrează în șantierele din Paris. În apartamentul de lux din arondismentul 16, echipa lui Felician lucrează de un an.
Felician reevaluează în ultima vreme relația cu România.
Felician Moiș: „În ultimii ani am ajuns să privesc lucrurile mai larg, după cât timp am petrecut și aici, și acolo. România mi se pare într-o formă bună, ca un sportiv antrenat. Mă bucur să văd schimbări rapide, soluții noi și adaptare, uneori mai firească decât în țările occidentale, unde totul pare mai rigid. Flexibilitatea asta se vede în multe domenii.
Acasă, la părinți, frații se adună des. Vorbesc despre România și despre potențialul ei.”
Sunt împreună departe, la marginea Parisului, într-o Românie cu accent franțuzesc. Moișeni e satul de vacanță în care se întorc ca să nu-i uite gustul, mirosul, cântecul, jocul și graiul oșenesc. Peste viețile lor au trecut mai bine de 20 de ani, toți acolo. În țara ce le-a devenit acasă și de unde privesc România cu speranță.
