Puține relații bilaterale din Europa au avut o evoluție atât de consecventă și firească precum cea dintre România și Polonia. Parteneriatul strategic contemporan dintre Varșovia și București își are rădăcinile atât în alianțele politice interbelice, cât și în solidaritatea istorică născută în Basarabia și consolidată la Versailles, în momentele în care ambele popoare renășteau din cenușă și se aflau în fața aceleiași amenințări existențiale venite dinspre Est.
Un polonez în slujba Basarabiei: Feliks Zdzisław Dutkiewicz
Figura lui Feliks Zdzisław Dutkiewicz (1872-1932) ilustrează perfect spiritul de fraternitate dintre români și polonezi. Născut la Lublin, fiu de medic și absolvent al Universității din Varșovia, Dutkiewicz a fost un om al principiilor democratice și al solidarității naționale. De două ori arestat și deportat de autoritățile țariste pentru activitate politică, el a cunoscut direct opresiunea imperială rusă.
După absolvirea studiilor juridice la Kazan și ani de muncă în Irkutsk și Krasnoiarsk, soarta l-a adus la Chișinău, unde a activat ca judecător și s-a implicat activ în viața socială a comunității poloneze locale. În contextul tulbure al anilor 1917-1918, Dutkiewicz a devenit o voce a solidarității: ca deputat în Sfatul Țării, a reprezentat minoritatea poloneză într-un moment istoric crucial.
La 27 martie 1918, când Sfatul Țării a votat Unirea Basarabiei cu România, Dutkiewicz a rostit un discurs memorabil, rămas în arhivele istoriei:
„Regret mult că în această zi solemnă pentru Republica Moldovenească trebuie să vorbesc în limba rusă, care a fost simbolul împilării atât a națiunii moldovenești, cât și a celei poloneze. Limba moldovenească n-o cunosc eu, iar pe cea poloneză nu o vor înțelege moldovenii.
În această zi măreață, eu salut călduros nefericitul și, în același timp, fericitul popor moldovenesc înfrățit, care în sfârșit poate să se unească cu poporul românesc legat prin sânge.
În numele poporului polonez susțin în întregime Unirea Basarabiei cu România, așa cum o doresc moldovenii, locuitorii băștinași ai acestei țări”.
Discursul lui Dutkiewicz a devenit o mărturie a fraternității politice și culturale dintre cele două popoare, unite de același ideal al libertății.
Operațiunea Pocuția – joncțiunea pe frontul de Est (1919)
Un an mai târziu, această solidaritate s-a transformat în cooperare militară concretă. În primăvara anului 1919, România și Polonia, aflate ambele în proces de consolidare statală după Primul Război Mondial, au înțeles că supraviețuirea lor depindea de un front comun împotriva bolșevismului.
Astfel a luat naștere Operațiunea Pocuția, intervenția Armatei Române în sud-estul Galiției, între 24 mai și 24 august 1919. Scopul era de a împiedica formarea unui coridor strategic între trupele sovietice și regimul bolșevic al lui Béla Kun din Ungaria.
Divizia 8 Infanterie română a avansat în Pocuția și a intrat în contact cu Diviziile 3 și 4 poloneze. Cele două armate s-au întâlnit nu ca rivale, ci ca parteneri naturali, stabilind o linie temporară de demarcație și împărțind responsabilitățile administrative.
Deși au existat tensiuni locale legate de administrarea teritoriului, rezultatul politic a fost remarcabil: nașterea unei cooperări militare polono-române recunoscute de puterile occidentale. Operațiunea s-a încheiat printr-o convenție militară comună și prin retragerea trupelor române, lăsând zona sub control polonez, conform prevederilor stabilite la Versailles.
De la fraternitatea din Basarabia la alianța din 1921
Experiențele din 1918 și 1919 au pus bazele Alianței Polono-Române, semnate în 1921 și consolidate ulterior. Această înțelegere a funcționat ca un scut între Europa Centrală și Uniunea Sovietică, asigurând stabilitatea frontierei estice a celor două state.
Într-un sens mai profund, alianța era expresia recunoștinței istorice reciproce: România a oferit sprijin Poloniei în timpul războiului polono-bolșevic din 1920, iar Polonia, la rândul ei, a fost un susținător constant al integrității României Mari pe scena internațională.
Astfel, ceea ce începuse la Chișinău prin vocea unui jurist polonez devotat dreptății s-a transformat într-o relație strategică și de prietenie, care a supraviețuit războaielor, regimurilor și schimbărilor de frontieră.
Astăzi, când Polonia își sărbătorește Ziua Națională la 11 noiembrie, noi românii putem privi cu admirație și respect, amintindu-ne că prietenia polono-română s-a născut din solidaritatea celor care, în vremuri grele, au ales libertatea în locul capitulării.
