Anul politic care se încheie nu poate fi citit în cheie de rutină. Pentru Republica Moldova, el a fost mai degrabă un an al testelor de rezistență decât al marilor victorii, un an în care statul a fost pus constant în fața unei întrebări fundamentale: are capacitatea și voința politică de a rămâne pe traiectoria europeană într-un mediu intern fragil și într-un context geopolitic ostil? Iar această întrebare nu mai vizează exclusiv Chișinăul, ci și Bucureștiul, ca partener strategic declarat și actor-cheie în arhitectura regională.
Din această perspectivă, bilanțul nu este unul confortabil, dar nici lipsit de semnificație. A fost un an al confruntării directe dintre două proiecte de viitor: unul european, bazat pe stat de drept, reforme și desprindere de zona de influență rusă, și unul revanșard, neo-sovietic și oligarhic, care a încercat să se regrupeze sub forme aparent diverse – de la populism social și nostalgie imperială până la destabilizare deschisă. Această confruntare nu s-a purtat doar pe terenul politic sau economic, ci, tot mai clar, pe terenul identității și al orientării civilizaționale.
Guvernarea pro-europeană de la Chișinău a traversat anul sub presiune permanentă: războiul din Ucraina, criza de securitate regională, șantajul energetic, războiul informațional dus de Federația Rusă, tentativele de subminare a instituțiilor statului și oboseala socială acumulată după ani de crize succesive. În aceste condiții, menținerea direcției strategice occidentale nu a fost un dat, ci rezultatul unei confruntări continue. Rezistența statului moldovean nu trebuie minimalizată.
Totuși, același an a scos în evidență limitele actualului model de guvernare. Reforma justiției – piatra de temelie a angajamentului european – a avansat mai lent decât așteptările societății. Deși direcția este corectă, ritmul, coerența și capacitatea de a produce rezultate vizibile rămân vulnerabile. Această vulnerabilitate este exploatată cinic de forțele anti-europene, care asociază integrarea europeană cu ineficiența, haosul și „dictatul extern”.
Pe plan politic, opoziția pro-rusă nu a propus un proiect alternativ coerent de dezvoltare, ci a mizat aproape exclusiv pe frică, destabilizare și nostalgii sovietice. Protestele „sociale” cu finanțare obscură, retorica anti-occidentală și tentativele de decredibilizare a statului au demonstrat că miza reală nu este bunăstarea cetățenilor, ci readucerea Republicii Moldova într-o zonă de control geopolitic pierdută. Astfel, anul a confirmat că principala linie de clivaj din societate nu este una ideologică clasică, ci una profund civilizațională.
În acest context, problema identitară devine centrală și nu poate fi tratată ca un subiect secundar al agendei europene. Alianța electorală PAS-BUN formalizată pe ultima sută de metri a campaniei parlamentare nu a fost un simplu aranjament tactic, ci rezultatul unui compromis politic major: Blocul Unirea Națiunii a acceptat să nu participe separat la alegerile parlamentare, cedând propriul capital electoral și reprezentarea directă, în favoarea consolidării unui front pro-european. Prețul acestui gest a fost un angajament explicit al guvernării de a promova identitatea românească prin politici publice, ca fundament firesc al integrării europene. Acest angajament presupunea depășirea ambiguităților identitare, asumarea clară a limbii române, a istoriei comune și integrarea lor coerentă în politicile educaționale, culturale și simbolice ale statului.
În practică însă, PAS a evitat până în prezent onorarea acestui angajament. Guvernarea a continuat linia unui moldovenism „civic” vag, precaut până la paralizie, care evită asumarea identității românești de teama costurilor electorale. Această ezitare nu a redus polarizarea, ci a perpetuat confuzia identitară și a lăsat spațiu liber propagandei antiromânești și moldovenismului de inspirație sovietică reambalată. Mai mult, tăcerea asupra acestui subiect a subminat credibilitatea compromisului politic din campanie și a slăbit dimensiunea civilizațională a proiectului european, transformând integrarea într-un discurs tehnocratic lipsit de rădăcini identitare clare.
Dar responsabilitatea nu se oprește la Chișinău. Bucureștiul nu poate pretinde rolul de „avocat al integrării europene a Republicii Moldova” fără a-și asuma și dimensiunea identitară a acestui proces. Politica României față de Republica Moldova a fost, în mare parte, una de sprijin financiar, infrastructural și diplomatic, dar marcată de o autocenzură strategică atunci când vine vorba despre identitate, limbă, istorie, educație și spațiul informațional. Sub pretextul „respectării sensibilităților interne”, România a evitat subiectele decisive.
Această prudență nu a fost neutră. În absența unei politici culturale și educaționale coerente, spațiul identitar a fost ocupat de narative ostile, promovate sistematic de Federația Rusă, fără complexe și fără pauze diplomatice. Fără manuale comune de istorie, fără programe consistente de formare a profesorilor, fără o strategie media coordonată și fără investiții serioase în spațiul informațional comun, discursul despre „spațiul cultural românesc” a rămas, în mare parte, declarativ.
Anul politic a fost, totodată, unul al maturizării geopolitice. Republica Moldova nu mai este percepută doar ca un „stat mic și vulnerabil”, ci ca o piesă relevantă în arhitectura de securitate regională. Sprijinul Uniunii Europene, apropierea de structurile occidentale și cooperarea cu România nu sunt gesturi simbolice, ci investiții strategice într-o zonă de frontieră a lumii libere. Dar aceste investiții cer claritate, nu ambiguitate.
Totuși, în ciuda sprijinului european masiv, economia moldovenească rămâne prinsă într-o capcană structurală: creșterea PIB în ultimii 5 ani – doar 0,4% în total (stagnare echivalentă cu anii ’90); populația ocupată – 808 mii, cel mai mic nivel istoric; sărăcia absolută în sudul țării a crescut de la 31% la aproape 50%; datoria publică a ajuns la 131,2 miliarde lei. Aceste cifre demonstrează eșecul fundamental al modelului economic de stat independent.
Cel mai dramatic indicator este emigrarea masivă. Sute de mii de moldoveni, în special tineri educați, au ales să plece. Mulți – poate majoritatea – lucrează și trăiesc în România. Acest exod reprezintă un referendum continuu, silențios, dar devastator, împotriva statului moldovenesc independent. Tinerii votează cu picioarele, alegând România pentru că acolo pot comunica în limba lor maternă, înțeleg cultura, se simt acasă. Paradoxul tragic este că acest lucru demonstrează ceea ce ar trebui să fie evident: moldovenii și românii sunt același popor, iar granița este artificială, produsul Pactului Ribbentrop-Molotov.
În același timp, anul a demonstrat limitele neutralității declarative. Într-o regiune marcată de război, neutralitatea fără garanții reale de securitate este o iluzie periculoasă. Conflictul transnistrean, prezența militară rusă pe teritoriul Republicii Moldova și vulnerabilitățile structurale ale statului cer nu doar diplomație, ci curaj politic și o aliniere strategică clară, susținută consecvent de România, ca stat membru NATO și UE.
Poate cea mai importantă lecție a acestui an este că timpul ambiguităților se apropie de sfârșit. Republica Moldova nu mai poate avansa simultan în două direcții, iar România nu mai poate trata problema identitară ca pe un subiect „delicat”. Clarificarea identitară nu este un capriciu ideologic, ci o condiție de securitate națională și de reziliență strategică, de ambele părți ale Prutului.
Bilanțul anului politic nu este, așadar, unul triumfalist. Este bilanțul unui stat care rezistă, dar ezită, și al unui partener strategic care sprijină, dar se abține. Într-o regiune în care Rusia mizează pe confuzie, ezitarea echivalează cu vulnerabilitate. Anul ce vine nu va ierta ambiguitățile. Iar istoria recentă a demonstrat deja că, pentru Republica Moldova, stagnarea este cel mai periculos scenariu posibil.
The post Moldova între rezistență și ezitare: bilanțul unui an politic sub presiune. Op-Ed Anatol Țăranu appeared first on ipn.md.
