Pe 24 ianuarie 2026, când tot ce e românesc sărbătorește 167 de ani de la Unirea Principatelor, suntem chemați să privim nu doar spre trecut, ci și spre viitorul unui deziderat istoric neîmplinit – reunificarea tuturor românilor de pe ambele maluri ale Prutului. Din această perspectivă ziua de 24 ianuarie ocupă un loc aparte în calendarul memoriei noastre colective. Este data la care, în 1859, românii au demonstrat că istoria nu este doar rezultatul jocurilor marilor puteri, ci și expresia voinței politice a unei națiuni conștiente de sine. Mica Unire – Unirea Principatelor Române sub Alexandru Ioan Cuza – nu a fost un accident fericit, ci rodul unei strategii lucide, al curajului politic și al unei inteligențe istorice remarcabile.
La mijlocul secolului al XIX-lea, soarta Moldovei și a Țării Românești era decisă mai degrabă la Sankt Petersburg și Istanbul decât la Iași sau București. Rusia țaristă și Imperiul Otoman se opuneau ferm unirii celor două principate, văzând în ea un pericol pentru aspirațiile sale hegemonice în regiune. Contextul internațional s-a schimbat însă radical după Războiul Crimeii (1853-1856), când Rusia a fost înfrântă de o coaliție a Marilor Puteri occidentale. Tratatul de Pace de la Paris din 1856 a deschis o fereastră de oportunitate pentru români, iar elitele politice ale epocii au știut să o folosească.
Convenția de la Paris din 1858 a consfințit o unire mai degrabă formală, limitată, a Moldovei și Țării Românești, sub denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”. În esență, era o construcție ambiguă, menită să tempereze aspirațiile naționale: două capitale, administrații separate și, teoretic, doi domnitori diferiți. Dar tocmai această ambiguitate a fost exploatată cu inteligență politică de liderii Partidei Naționale.
Lecția istoriei: Unirea ca destin firesc
Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, la Iași (5/17 ianuarie 1859) și la București (12/24 ianuarie 1859), nu a fost un scop în sine, ci un mijloc. Un mijloc prin care românii au interpretat Convenția de la Paris nu în litera ei rigidă, ci în spiritul ei, folosind la maximum posibilitățile oferite de contextul internațional. Puși în fața faptului împlinit, Marile Puteri au fost nevoite să accepte realitatea politică a unirii.
Meritul fundamental al lui Cuza a fost acela de a transforma acest act politic ingenios într-un proces ireversibil. Prin reformele sale – administrative, agrare, judiciare, educaționale – el a pus bazele statului român modern. Deși numele de România va fi consacrat oficial abia după abdicarea sa, în 1866, esența noului stat se născuse deja și s-a înscris organic în valul transformărilor europene care au dus la crearea statelor naționale – Italia în 1866, Germania în 1871. Pentru români, acest proces nu s-a oprit însă la unirea Moldovei cu Țara Românească. El a continuat prin Marea Unire de la 1918, când Basarabia, Bucovina și Transilvania s-au unit cu Regatul României, formând România Mare ca realizare deplină a idealului de unitate națională.
Ruptura nefirească din 1940
Ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică, în 1940, a reprezentat o violență istorică majoră, care a întrerupt brutal un parcurs firesc al unității naționale românești. Pentru prima dată după 1918, această unitate a fost destrămată prin forță, împotriva voinței populației și în dispreț față de adevărul istoric. Limba comună, credința împărtășită și secolele de istorie trăite împreună au fost sacrificate pe altarul intereselor geopolitice ale unui imperiu.
La peste opt decenii de la acea ruptură impusă, consecințele ei continuă să marcheze prezentul. Republica Moldova rămâne un paradox european: un stat apărut nu ca rezultat al unei evoluții naturale, ci ca efect direct al unei fracturi istorice provocate din exterior. Românii de pe ambele maluri ale Prutului vorbesc aceeași limbă, au aceeași istorie și împărtășesc aceleași repere culturale și spirituale. Nimic din aceste realități fundamentale nu justifică separarea lor.
Această separare nu are o bază istorică solidă, ci una pur circumstanțială, menținută de-a lungul deceniilor prin constrângeri politice, propagandă și frică. A o trata astăzi drept o normalitate înseamnă a legitima o nedreptate istorică. A o discuta onest, dimpotrivă, înseamnă a deschide drumul către vindecarea unei răni care nu s-a închis niciodată.
Imperativul prezentului: Logica istoriei
La fel cum unioniștii din 1859 au știut să profite de conjunctura favorabilă post-Crimeea, la fel cum generația Marii Uniri a valorificat momentul Primului Război Mondial, și noi trebuie să înțelegem că logica istoriei dictează imperativul restabilirii unității naționale.
Nu vorbim despre expansionism sau despre negarea dreptului Republicii Moldova la existență independentă – vorbim despre recunoașterea unei realități pe care doar interesele geopolitice ale marilor puteri au ascuns-o: românii de pe ambele maluri ale Prutului aparțin aceleiași națiuni.
Procesul de integrare europeană oferă astăzi cadrul pe care Convenția de la Paris l-a oferit în 1858. Așa cum Cuza a interpretat textele în „spiritul și nu în litera lor”, tot astfel și astăzi trebuie să înțelegem că viitorul european al Republicii Moldova înseamnă, în esență, reîntoarcerea în „spațiul devenirii sale naționale”, alături de România.
Concluzie: Viitorul inevitabil
Unirea din 1859 rămâne una dintre cele mai puternice lecții de realism politic din istoria românilor. Ea ne arată că idealurile naționale nu pot fi anulate prin presiuni externe, că voința unui popor rezistă în timp, iar logica istoriei, chiar dacă este temporar deturnată, își reia inevitabil cursul. Actul Micii Uniri nu a fost un gest romantic, ci o decizie strategică lucidă, prin care Moldova și Țara Românească s-au înscris perfect în logica istoriei europene moderne.
Astăzi, Republica Moldova se află într-o situație care reia, sub alte forme, aceeași dilemă istorică. Războiul declanșat de Federația Rusă împotriva Ucrainei a readus în prim-plan fragilitatea arhitecturii de securitate din Europa de Est și vulnerabilitățile unui stat aflat între lumi. Neutralitatea constituțională nu oferă garanții reale într-un spațiu marcat de agresiune militară, iar conflictul înghețat din regiunea transnistreană rămâne un instrument de presiune geopolitică permanentă.
În acest context, parcursul european al Republicii Moldova este nu doar o opțiune de dezvoltare, ci o chestiune de securitate existențială. Integrarea în Uniunea Europeană presupune ancorare instituțională, stabilitate și protecție politică, însă acest drum este dificil pentru un stat mic, vulnerabil și supus constant ingerințelor externe. Așa cum în 1859 unirea a fost soluția pentru depășirea slăbiciunii și fragmentării, astăzi reunificarea cu România apare ca cea mai solidă cale de consolidare a securității, de accelerare a integrării europene și de ieșire definitivă din zona gri a influențelor geopolitice.
Mesajul Micii Uniri este, prin urmare, profund actual: unitatea națională nu este o temă a trecutului, ci o soluție pentru prezent și pentru viitor. La 167 de ani de la acel moment fondator, istoria nu ne cere comemorări sterile, ci luciditate, responsabilitate și curaj. Pentru Republica Moldova, așa cum a fost și atunci, revenirea la unitatea națională nu reprezintă o aventură politică, ci o revenire firească la normalitate, într-o Europă care se apără, se solidarizează și se reconstruiește sub presiunea unui război ce reconfigurează ordinea de securitate a continentului.
The post Mica Unire: 167 de ani ai unui ideal care ne unește. Op-Ed de Anatol Țăranu appeared first on ipn.md.
