După proclamarea Independenței, în societatea moldovenească disputa identitară dintre adepții moldovenismului și cei ai românismului nu a încetat, ci s-a menținut ca una dintre cele mai sensibile și persistente linii de fractură ale spațiului public. Privit din această perspectivă retrospectivă, moldovenismul neromânesc apare, înainte de toate, ca o construcție ideologică, născută nu din evoluția firească a societății dintre Prut și Nistru, ci din imperativele geopolitice ale unui imperiu care a avut nevoie de o justificare pretins „științifică” și „identitară” pentru raptul Basarabiei. El nu s-a afirmat ca expresie a unei identități autentice, ci ca un instrument de dominație. Conceput în laboratoarele ideologice ale Moscovei țariste și perfecționat sistematic în epoca stalinistă, moldovenismul antiromânesc a avut o misiune precisă: desprinderea Basarabiei din spațiul său național românesc și transformarea ei într-o periferie obedientă a așa-numitei „lumi ruse”.
Aproape două secole de asuprire colonială, rusificare și inginerie socială au lăsat urme adânci în conștiința colectivă. Limba a fost falsificată, istoria rescrisă, identitatea fragmentată și supusă unei presiuni permanente de deznaționalizare. Cu toate acestea, acest experiment imperial nu a reușit să anihileze ireversibil identitatea românească. Ea a supraviețuit în familie, în biserică, în cultură, în memoria istorică transmisă din generație în generație, revenind la suprafață de fiecare dată când contextul politic a permis-o. Faptul că această identitate a rezistat este, în sine, dovada caracterului ei natural și organic.
Proclamarea Independenței Republicii Moldova, în 1991, a deschis o fereastră istorică pentru revenirea „acasă”, în spațiul devenirii sale naționale. Declarația de Independență a afirmat explicit adevărul fundamental: teritoriul dintre Prut și Nistru face parte din spațiul istoric și etnic al devenirii naționale românești. Din punct de vedere juridic și simbolic, acest act a reprezentat o ruptură clară de moștenirea imperială și sovietică. Din păcate, drumul firesc al acestei reveniri a fost rapid frânat de inconsecvența și lipsa de curaj a politicilor identitare promovate de stat.
În loc să construiască pe fundamentul actului fondator, o mare parte a clasei politice post-independență a preferat să rămână tributară conceptului stalinist al moldovenismului antiromânesc, considerându-l o formulă comodă de „echilibru intern” și de evitare a conflictelor. Mai mult, această indecizie a fost constant alimentată de politicile revanșarde ale Moscovei, care au transformat moldovenismul într-o pârghie ideologică de menținere a Republicii Moldova în zona de influență a „lumii ruse”. Identitatea a devenit astfel un câmp de bătălie geopolitică, iar statul moldovean – un teren de experimente.
Paradoxul este evident și profund nociv. În loc să își asume identitatea majoritară ca element de coeziune și direcție strategică, clasa politică a Republicii Moldova a practicat, timp de decenii, politici identitare care au perpetuat confuzia. Inițial, acestea au fost explicit antiromânești, ulterior s-au „rafinat”, renunțând la discursul agresiv, dar păstrând esența: promovarea unui moldovenism neromânesc, golit de conținut istoric și științific. Rezultatul este o societate cronic divizată, lipsită de un nucleu identitar comun, incapabilă să îmbrățișeze deplin și coerent opțiunea de civilizație europeană.
Europa nu este doar un spațiu economic sau un club politic. Ea este, în primul rând, o comunitate de valori, de memorie istorică asumată și de identități naționale clare, reconciliate cu adevărul. Niciun stat european nu și-a construit viitorul pe falsificarea propriei identități sau pe negarea rădăcinilor sale istorice. Din această perspectivă, moldovenismul neromânesc este structural incompatibil cu proiectul european. El menține Republica Moldova într-o zonă gri, între lumi, vulnerabilă la presiuni externe și lipsită de capacitatea de a formula un proiect național coerent.
Doar o Republică Moldova care își asumă deschis identitatea românească poate realiza plenar modelul european de dezvoltare. Această asumare nu înseamnă excludere, revanșism sau negarea diversității, ci dimpotrivă: alinierea la principiile europene ale adevărului istoric, ale respectului pentru majoritate și minorități deopotrivă și ale statului de drept. Formula moldovenistă neromânească nu oferă un viitor; ea condamnă statul la stagnare și la riscul permanent de a fi atras înapoi în orbita imperială, cu revenirea la un statut de periferie sau colonie.
În acest context, reafirmarea identității românești nu este un moft ideologic și nici o temă de dispută simbolică, ci o necesitate strategică. Ea trebuie să devină rezultatul unor politici identitare coerente ale statului, ancorate în Declarația de Independență, în deciziile Curții Constituționale și în adevărul științific. O asemenea politică nu subminează statalitatea Republicii Moldova, ci o consolidează, oferindu-i fundamentul identitar fără de care niciun proiect de modernizare nu poate reuși.
Salvarea Republicii Moldova nu se află într-un compromis perpetuu cu falsurile trecutului, ci în curajul de a spune adevărul despre sine. Revenirea la identitatea românească este singura cale prin care societatea poate depăși clivajele artificiale, poate construi solidaritate internă și poate ancora definitiv statul în spațiul european. Europa nu așteaptă o Moldovă confuză și ezitantă, ci un stat care știe cine este, de unde vine și încotro se îndreaptă. Numai astfel drumul european devine nu doar posibil, ci ireversibil.
Pentru ca acest proces de clarificare identitară să fie ireversibil și coerent, devine tot mai evident că Republica Moldova se află în fața necesității istorice de a adopta un nou document fondator, comparabil ca valoare juridică, simbolică și politică cu Declarația de Independență din 27 august 1991. Independența a marcat desprinderea formală de imperiul sovietic; etapa actuală de dezvoltare a statului reclamă însă un act fondator al maturității sale politice și identitare, care să consacre fără echivoc identitatea națională naturală a Republicii Moldova.
Declarația de Independență a spus adevărul esențial despre originea și apartenența noastră istorică, dar aplicarea sa a fost constant amânată, relativizată sau chiar sabotată prin politici identitare incoerente. În lipsa unui document care să reafirme explicit și actualizat acest adevăr, statul a rămas captiv ambiguității, iar ambiguitatea a devenit vulnerabilitate strategică. Într-o lume marcată de confruntări geopolitice dure, un stat cu identitate neclară este un stat slab, ușor de influențat și de deturnat de la propriul său parcurs civilizațional.
Un nou document fondator privind identitatea națională nu ar reprezenta o ruptură de trecut, ci dimpotrivă, o continuitate logică a Declarației de Independență. El ar avea rolul de a închide definitiv paranteza colonială și post-colonială, de a elimina falsurile ideologice moștenite din epoca țaristă și sovietică și de a oferi statului un cadru identitar clar, asumat și funcțional. Așa cum Declarația de Independență a consacrat dreptul la existență statală, un asemenea document ar consacra dreptul la adevăr identitar.
Importanța unui asemenea act nu este una pur simbolică. El ar deveni reperul de bază pentru întregul sistem legislativ, pentru politicile educaționale, culturale și informaționale, pentru diplomația statului și pentru modul în care Republica Moldova se prezintă în fața propriilor cetățeni și a partenerilor externi. Fără un astfel de reper, orice reformă rămâne fragilă, iar orice orientare strategică poate fi reversibilă. Cu un document fondator clar, identitatea nu mai este subiect de negociere politică sau de manipulare electorală, ci fundament constituțional al statului.
Mai mult, adoptarea unui document fondator privind identitatea națională naturală ar avea un efect profund de coeziune internă. El ar oferi majorității populației cadrul legitim de afirmare a identității sale românești, fără a afecta drepturile minorităților, care rămân garantate de Constituție și de tratatele internaționale. În același timp, ar pune capăt schizofreniei identitare în care statul, pe de o parte, declară apartenența la spațiul european, iar pe de altă parte tolerează și reproduce concepte identitare incompatibile cu valorile și practicile europene.
În esență, Republica Moldova are nevoie astăzi de un act al adevărului și al curajului politic, similar ca forță morală cu cel din 1991. Dacă Declarația de Independență a fost actul nașterii statului, un document fondator privind identitatea națională românească ar fi actul maturizării sale. Fără această maturizare, drumul european rămâne incomplet și vulnerabil. Cu ea, însă, Republica Moldova își poate fixa definitiv locul în Europa, nu ca stat ezitant de frontieră, ci ca parte firească a spațiului românesc și european, conștientă de sine și responsabilă față de propriul viitor.
The post Imperativul clarificării identitare. Op-Ed de Anatol Țăranu appeared first on ipn.md.
