Cărămizile reci ale unei nostalgii false: Chișinăul, între memorie și manipulare

Recent, pagina de Facebook „Moldova 1359” a publicat o fotografie cu Chișinăul sovietic, însoțită de comentariul ironic: „Chișinău în perioada ocupației sovietice. Vremuri grele.”​

O  ironie  care,  la  prima  vedere,  pare  doar  o  glumă.  În realitate, e o formă subtilă de propagandă. O încercare de a transforma trecutul totalitar într-o epocă „de stabilitate” și „ordine”.

Am răspuns în comentarii la postare: „Puneți și pozele cu infrastructura Germaniei Naziste. Din infrastructură, în lipsa confortului interior (sufletesc) al individului, nu rămâne decât o cărămidă rece.” Această replică, poate spontană, atinge o temă profundă: de ce nostalgia sovietică e o iluzie periculoasă?

Nostalgia după perioada sovietică nu e o simplă emoție. Este o formă de amnezie colectivă. Ea selectează din trecut doar ce convine: ordinea, siguranța, „liniștea”. Din memorie dispar cozile, frica, interdicțiile, deportările. Această amnezie este cultivată astăzi cu grijă, mai ales online, de pagini și conturi care promovează narațiuni sovietice sau pro-ruse. Scopul? Relativizarea ocupației și rescrierea istoriei.

În spatele acestei nostalgii nu stă o dragoste autentică pentru trecut, ci o oboseală de prezent, o reacție la nesiguranța, dezordinea și instabilitatea tranziției. E mai ușor să idealizezi un trecut „ordonat” decât să lupți pentru un viitor liber.

„Măcar se construia ceva atunci” e replica preferată a nostalgicului. Da, se construia: blocuri, uzine, drumuri. Dar pentru cine și cu ce preț? Acea infrastructură nu a fost expresia libertății, ci un instrument de control. Orașele sovietice au fost ridicate pentru a disciplina omul, nu pentru a-l elibera. Mai mult, în cazul Chișinăului și al altor orașe mari din fosta RSS Moldovenească, politicile de colonizare și rusificare au modificat intenționat structura demografică, diminuând prezența elementului autohton în favoarea celor aduși din alte republici. Astfel, urbanizarea sovietică nu a fost doar un proces arhitectural, ci și unul de inginerie identitară.

Această nostalgie nu e inocentă. Ea este un instrument politic. Prin ridiculizarea termenului „ocupație sovietică”, se încearcă slăbirea memoriei istorice și a identității naționale. Prin mitul „vremurilor bune de altădată”, se sugerează că democrația e haotică și că autoritarismul ar fi mai eficient. Este o narațiune cu rădăcini vechi și scopuri actuale: să ne facă să privim spre Est cu melancolie, nu cu luciditate. Să confundăm stabilitatea cu sclavia și să uităm că libertatea nu e niciodată confortabilă, dar e singura care merită.

Și Germania nazistă a avut infrastructură. Drumuri impecabile, arhitectură monumentală, organizare. Dar civilizația nu se măsoară în kilometri de asfalt, ci în valoarea vieții umane.​ Regimurile totalitare, fie ele brune sau roșii, au fost specialiste în construirea de imperii din piatră, pe fundații de suferință. Când admirăm acele „realizări”, uităm că fiecare bloc de beton e și o piatră de mormânt pentru libertate.

Chișinăul de azi nu are nevoie de glorificarea trecutului, ci de curajul de a-l privi în față.​ Nostalgia sovietică e o otravă dulce: te liniștește, dar te amorțește. Nu putem construi un viitor european pe ruinele unei iluzii.

Adevărata căldură a unei societăți nu vine din radiatoarele unui bloc vechi, ci din sufletele libere ale oamenilor care cred în demnitate, în memorie și în adevăr.