Anatomia programului de guvernare: între așteptări mari și răspunsuri vagi

Tranzițiile politice nu sunt doar despre idei, structuri, temeri sau speranțe colective. Sunt, în aceeași măsură, despre oameni. În acest sens, schimbarea unui guvern înseamnă mai mult decât o simplă rotație administrativă – devine o oglindă a tensiunilor interne ale unui sistem politic aflat la răscruce. Învestirea Guvernului Munteanu nu face excepție.

Mi-am propus, în acest text, să analizez Programul de guvernare al cabinetului Munteanu – nu doar ca un document tehnic, ci contextul acestuia, unde o societate mică, aflată între imperii, încearcă să-și redefinească viitorul. Recunosc din capul locului existența unei anumite doze de subiectivitate, deoarece am așteptări mari de la acest guvern. Poate tocmai de aceea, mi-e greu să privesc acest document doar ca pe o listă de intenții sau ca pe banală reîmprospătarea a garniturii de miniștri.

Aceste așteptări au fost modelate, în bună măsură, de discursul Președintei Maia Sandu, rostit în cadrul ședinței de constituire a Parlamentului legislaturii a XII-a. Deși adresat formal deputaților nou aleși, tonul și conținutul său trădau o ambiție mai amplă: aceea de a oferi întregii societăți un răspuns coerent la întrebarea – încotro mergem?

Republica Moldova nu mai are luxul ambiguității, fiind prinsă într-o cursă contra cronometru între procese istorice divergente. Regresul democrațiilor liberale și  proliferarea războiului hibrid la nivel global, revenirea Rusiei la militarism și fascism, volatilitatea economiei globale, dar și relativizarea dreptului internațional – într-o astfel de lume, fiecare ezitare are un cost politic și moral.

O chestie care sare în ochi este faptul că cele 15 pagini ale Programului de activitate al Guvernului abundă în expresii elogioase, dar lipsite însă de conținut operațional. Multe din aceste expresii s-ar potrivi mai bine unui discurs de campanie decât unui plan de guvernare. Această inflație de superlative, chiar dacă servește narațiunii politice a puterii, compromite cumva rigoarea necesară unui document administrativ.

În politică, tăcerile sunt uneori mai grăitoare decât fraze întregi. Din analiza discursurilor parlamentare care au însoțit prezentarea programului, se creează impresia că Guvernul are, în realitate, o agendă mai vastă și mai complexă decât cea scrisă. Este adevărat, în politică uneori se recurge la acest truc: pentru a nu genera turbulențe sociale, anumite reforme potențial nepopulare nu sunt anunțate explicit în documentele de program, ci sunt doar menționate, după care implementate ulterior, cu mai puțin zgomot.

Un prim detaliu care sare în ochi este dezechilibrul tematic evident: unele subiecte sunt reluate insistent, în timp ce altele – poate chiar mai esențiale – sunt aproape complet ignorate. Acest dezechilibru tematic prezintă interes nu doar prin ceea ce subliniază, ci mai ales prin ceea ce evită.

Reconfigurare priorităților

Mai întâi de toate, se remarcă o rearanjare evidentă a ierarhiei priorităților. Dacă în urmă cu patru ani reformarea justiției și combaterea corupției reprezentau coloana vertebrală a discursului politic și acțiunii guvernărilor PAS, astăzi aceste teme par să fi fost împinse deliberat la marginea agendei. Nu mai sunt nici măcar subiecte secundare – ci apar, cel mult, ca note de subsol într-un program dominat de preocupările economice. Este limpede că Guvernul a ales să își concentreze capitalul politic acolo unde impactul imediat este mai palpabil: în economie.

O dovadă elocventă a acestei reorientări este numirea, pentru prima dată în ultimii ani, a unei persoane fără afiliere politică vizibilă în fruntea Ministerului Economiei. Eugen Osmochescu vine din zona economiei reale de top – mai exact, din mediul economic internațional – și întruchipează un profil profesional atipic pentru guvernele anterioare.

Primele sale intervenții în plenul Parlamentului au confirmat această impresie: un discurs articulat, idei coerente, argumentate cu fermitate și livrate cu o claritate care inspiră încredere. Omul știe ce spune și pare perfect conștient de responsabilitatea poziției în care se află. Cu o doză mare de probabilitate, Eugen Osmochescu va deveni una dintre „primele viori” ale actualului Executiv.

În aceeași notă pozitivă, am remarcat și prestația remarcabilă a ministrului desemnat al Mediului, Gheorghe Hajder. Intervențiile sale au sugerat nu doar competență tehnică, dar și o înțelegere matură a dimensiunii mizelor ecologice și instituționale.

O reconfigurare de ton și substanță pare să survină și la nivel parlamentar. Dacă vechea gardă PAS era centrată aproape exclusiv pe retorica anticorupție – cu accente repetitive despre „statul captiv” și „crimele lui Plahotniuc” -, actuala legislatură aduce în prim-plan voci noi, mai bine calibrate politic, mai articulate conceptual și, în mod vizibil, mai bine ancorate profesional. Discursul se rafinează, tonalitatea devine mai calmă, iar dezbaterea câștigă, încet, în profunzime. În acest context, intervențiile din Parlament ale deputatului PAS Marcel Spatari par să sugereze o nouă calitate a dezbaterii parlamentare: argumente clare, o logică bine structurată, o tonalitate mai calmă și un profil tehnocratic credibil. Este un semn că, în sfârșit, politica guvernării începe să se maturizeze.

Reforma administrativ-teritorială – prima mare omisiune din Programul de guvernare

Faptul că tema reformei administrativ-teritoriale lipsește din Programul de guvernare ridică întrebări serioase. A fost evitată deliberat, pentru a nu aprinde spiritele prea devreme? Sau a fost, pur și simplu, abandonată?

În discursul Președintei Maia Sandu rostit la ședința de constituire a noului Parlament, reforma administrativ-teritorială era prezentată ca o prioritate clară, necesară și urgentă. Totul părea să indice că acest subiect va fi tratat ca o miză majoră în Programul de activitate al Guvernului. Contrar acestor așteptări, în locul unei reforme curajoase, care să desființeze în sfârșit raioanele și relicvele epocii sovietice – celebrele „райcoвет-uri” -, documentul invocă o serie de eufemisme birocratice despre „modernizarea administrației publice la nivel central și local”, dar nimic despre tăierea nodului gordian al actualei structuri teritoriale.

Singura aluzie la acest subiect este menționarea „continuării procesului de amalgamare a administrației publice locale” – un proces voluntar, lent, fără implicarea activă a Guvernului, fără termene sau etape clare și care, în ritmul actual, ar putea continua nestingherit până la… Judecata de Apoi.

Mi-a atras atenția intervenția deputatei Nina Cereteu, de altfel una din puținele intervenții cu substanță din cadrul dezbaterilor. Actuala edilă de Drochia l-a întrebat direct pe premierul Munteanu dacă intenționează să lichideze consiliile raionale – acele structuri birocratice supradimensionate, pline de funcționari și „găști” locale, care blochează funcționarea normală a administrațiilor locale. Răspunsul premierului a fost ezitant. Nu doar că a evitat un răspuns concret, dar a părut că vrea să închidă subiectul în mod deliberat.

Prin urmare, nu putem exclude ipoteza că Guvernul are, de fapt, intenția de a promova această reformă, dar a preferat să n-o includă explicit în programul oficial – cel puțin nu în această etapă, probabil din rațiuni de oportunitate politică.

Lupta împotriva corupției – a doua mare tăcere strategică din Programul de guvernare.

Dispariția aproape completă a subiectului „anticorupție” din Programul de guvernare semnalează o reconfigurare clară a agendei publice. În mod surprinzător, documentul nu include niciun capitol dedicat acestei teme și nu oferă vreo viziune strategică articulată în acest sens. Singurele referințe – ambele marginale – apar în secțiunea intitulată „Justiție corectă”, unde se menționează, în treacăt, „îmbunătățirea investigării cauzelor de corupție” și „accelerarea confiscărilor de bunuri infracționale”.

Această poziționare sugerează, chiar dacă nu o spune explicit, că Guvernul se îndepărtează deliberat de retorica anilor în care PAS activa din opoziție, când corupția era văzută ca singura amenințare existențială la adresa statului. În noua arhitectură a priorităților, temele anticorupție par retrogradate în plan secundar, în favoarea unor subiecte percepute ca fiind mai imediate și mai sensibile electoral – în special cele din zona economică.

Mesajul implicit pare să fie că lupta împotriva corupției a fost, într-o anumită măsură, încheiată. Instituțiile sunt considerate funcționale, iar ultimele focare de rezistență ar mai dăinui doar în rândul unor judecători și procurori „ne-vettinguiți” sau al unor avocați „necooperanți” – cei care, prin insistența asupra garanțiilor procesuale, ar încetini ritmul dorit al distribuirii sentințelor de condamnare.

Reducerea problemei corupției exclusiv la sistemul de justiție este nu doar o simplificare grosieră, ci și un indiciu fie al unei viziuni distorsionate, fie – mai grav – al unei ipocrizii funcționale. Este greu de acceptat că premierul Munteanu, cu o experiență substanțială în Ucraina și o cunoaștere profundă a mecanismelor statelor post-sovietice, nu înțelege unde se află, de fapt, epicentrul marii corupții. Nu doar în procuratură și în sălile de judecată, ci în acele zone în care se intersectează direct banii și puterea executivă: în poliție, în vămi, în autoritățile fiscale, în agențiile de subvenții, în achizițiile publice, în administrațiile locale.

Cu siguranță, odată confruntat direct cu realitatea aparatului administrativ, premierul Munteanu va fi nevoit să-și reconsidere această viziune fragmentară. Dacă nu o va face, riscă să descopere – poate prea târziu – că economia și justiția nu pot funcționa separat. Acolo unde persistă corupția, dispare competiția loială, se blochează dezvoltarea și se erodează încrederea publică – pilonii fundamentali ai oricărei modernizări durabile.

Drepturile omului – a treia tăcere inexplicabilă din Programul de guvernare

Termenul „drepturile omului” apare o singură dată în întregul document – și atunci într-un context periferic, legat de regiunea transnistreană, unde este menționată, vag, necesitatea alinierii la standarde internaționale. În rest: niciun angajament clar, nicio strategie, nicio măsură concretă asumată la nivel național.

În condițiile în care integrarea europeană este declarată ca fiind prioritatea absolută a Guvernului, această omisiune nu poate fi tratată ca o simplă scăpare de redactare. În logica Uniunii Europene, drepturile omului nu sunt facultative, ci o condiție de bază. Nu poți pretinde că urmezi un parcurs european, dacă ignori dimensiunea esențială a libertăților fundamentale.

Absența aproape completă a acestei teme în Program sugerează două lucruri, ambele problematice: fie o neînțelegere profundă a standardelor europene, fie – și mai grav – o preferință latentă pentru o administrare a statului bazată pe represiune, în detrimentul mecanismelor de protecție a cetățeanului.

Reforma justiției – un proiect împins cu grijă la periferie

La fel ca și lupta împotriva corupției, reforma justiției pare să fi fost așezată, cu discreție, pe plan secund în lista priorităților noului Guvern. După patru ani de ezitări, crize de autoritate și oscilații de direcție, puterea politică pare să fi înțeles, în sfârșit, un adevăr deloc confortabil, dar inevitabil: justiția nu oferă rezultate rapide și nu produce dividende electorale imediate.

Într-un sistem democratic matur, reforma justiției este un proces permanent, complex și adesea ingrat – tocmai pentru că nu livrează victorii facile și nu hrănește narațiuni triumfaliste. Ea presupune răbdare, rigoare instituțională și asumare politică pe termen lung – calități greu de sincronizat cu agenda politică sau cu ciclurile electorale.

Îmi amintesc că, încă din 2020, am transmis public un avertisment Președintei Maia Sandu: să nu transforme „nimicul” în totul, pentru că, dacă dispare acel „tot”, rămâi, inevitabil, cu nimic. Mesajul era adresat tocmai în contextul reformei justiției – o miză uriașă, dar incapabilă să susțină singură întreaga arhitectură a guvernării.

Astăzi, e tot mai clar că această reformă va dura mult mai mult decât s-a estimat inițial – iar beneficiile sale sunt greu de convertit politic într-un orizont scurt. Din această perspectivă, devine tot mai riscant pentru guvern să-și ancoreze performanțele vizibile într-un proces greoi, profund tehnic și cu randament electoral scăzut.

Cu toate acestea, un detaliu stârnește cel puțin nedumerire: în întregul program de guvernare nu se face nicio mențiune – nici măcar simbolică – la „independența justiției”. Nici ca angajament strategic, nici ca reper instituțional de principiu. Absența acestui concept-cheie, într-un document care pretinde să definească marile direcții ale guvernării, este greu de explicat și, mai ales, greu de ignorat.

Or, supremația legii – așa cum este ea înțeleasă în tradiția europeană a statului de drept – presupune exact acest lucru: separarea reală a puterilor în stat și garantarea autonomiei sistemului judiciar față de influențele politice, administrative sau partinice. În lipsa acestui fundament, tot restul devine irelevant.

Această omisiune esențială nu poate să nu ridice semne de întrebare. Mai exact: cum anume înțelege actualul guvern reforma justiției? E vorba despre înfăptuirea actului de justiție sau despre instituirea unui mecanism represiv care livrează sentințe de condamnare, validând – rapid și fără prea multe întrebări – concluziile procurorilor/puterii?

Unele formulări din program par să încline spre a doua variantă. De pildă, obiectivul de a soluționa dosarele de corupție „rapid și echitabil” pare, la prima vedere, rezonabil. Dar ambalajul ascunde o problemă de fond. Desigur, celeritatea e de dorit. Însă dacă „rapid” ajunge să compromită „echitabil”, nu mai vorbim despre justiție, ci despre eficiență politică coercitivă cu ambalaj procedural.

Presiunea pentru rezultate rapide – fie în anchete, fie în instanță – poate crea un climat periculos, în care abuzurile și derapajele devin inevitabile. Într-un asemenea context, procurorii și judecătorii nu mai sunt lăsați să facă dreptate, ci sunt constrânși să „livreze rezultate” sincronizabile cu agenda guvernamentală și cea politică.

Un exemplu grăitor: ancheta împotriva fostului președinte francez Nicolas Sarkozy a început încă din perioada 2006-2007. După un parcurs judiciar complex, marcat de multiple investigații, audieri și etape procedurale, procesul s-a încheiat abia săptămâna trecută, în 2025 – adică la aproape două decenii distanță de momentul inițial al suspiciunilor.

Dacă am aplica standardele de „celeritate” vehiculate astăzi, cu ușurință retorică, pe malul Bâcului, Sarkozy ar fi trebuit deja să fi fost arestat, condamnat și eliberat din pușcărie… cu 15 ani în urmă. Iar asta, desigur, fără prea multă grijă pentru procedură, drept la apărare sau prezumția de nevinovăție.

Exemplul francez nicidecum nu e o pledoarie în favoarea tergiversării, ci un mesaj cât se poate de clar: într-un stat de drept autentic, justiția nu funcționează după cronometrele politice. Ea urmează logica probei, nu a oportunității. Și tocmai în asta constă demnitatea actului de justiție: în faptul că e făcut cu răbdare, cu garanții, cu respect pentru forme, chiar și atunci când forma pare a încetini fondul.

Cea mai mare „eficiență” în condamnat și confiscat s-a văzut pe vremea tovarășului Stalin: în 24 de ore, persoana era arestată, adusă în fața troicii, condamnată, familia deportată, iar în locuința ei se muta deja un nou cetățean sovietic. Totul era extrem de „rapid”. Se livrau rezultate. Se bifa „justiția socialistă”. Se confisca în masă. Nu exista procedură, nu exista drept la apărare, nu exista recurs – doar vinovăție prestabilită și eficiență administrativă. Dar nu era justiție.

În absența acestei maturități instituționale, riscăm să alunecăm într-un model periculos: un sistem în care dosarele sunt rezolvate nu pentru că au fost bine instrumentate, ci pentru că cineva – sus, la centru – are nevoie de „livrabile” pentru o conferință de presă.

Poate că nu strică să amintim, în acest context, o hotărâre de principiu a Curții Constituționale a Republicii Moldova – pronunțată la solicitarea Curții Supreme de Justiție – care a stabilit un principiu de nivel constituțional: atunci când un magistrat este pus în situația de a alege între celeritate și calitatea actului de justiție, el este obligat – constituțional – să aleagă calitatea.

Este o decizie cu o valoare de principiu, care ar trebui gravată pe frontispiciul oricărei reforme judiciare. Justiția nu este un concurs de viteză, nici un maraton cu deadline politic, și nici o cursă cu obstacole sincronizată cu ciclurile electorale. Justiția este, prin natura ei, o construcție lentă, deliberată, în care fiecare etapă – de la anchetă, la verdict – trebuie să respecte nu doar legea, ci și spiritul ei.

Dar ce să facă judecătorii cu aceste principii constituționale, când presiunea politică îi împinge exact în direcția opusă? Cum să aleagă calitatea, când sunt presați – direct sau indirect – să livreze sentințe de condamnare rapide, la timp pentru conferințe de presă? Într-un asemenea context, magistratul nu mai e gardianul echilibrului dintre lege și echitate, ci devine un executant tăcut al unor așteptări politice nerostite, dar bine înțelese.

De fapt, acesta este conflictul real al reformei: nu între justiție și corupție, cum ni se repetă obsesiv, ci între justiție ca putere separată și justiție ca instrument de guvernare. Iar această tensiune este periculoasă nu doar pentru echilibrul instituțional, ci și pentru fibra democratică a unui stat care se îndreaptă spre Uniunea Europeană. În logica statului de drept, justiția nu trebuie să „livreze” ceea ce așteaptă guvernarea – ci ceea ce impune legea, chiar și atunci când asta contrariază sau încurcă planurile Executivului.

Un alt dezechilibru major în viziunea Guvernului privind reforma justiției este accentul excesiv – și, pe alocuri, alarmant – pus pe represiune: confiscări, condamnări rapide, „livrabile spectaculoase”. Cuvintele-cheie sunt toate din registrul forței, al sancțiunii și represiuni.

E limpede că acest tip de mesaj prinde bine la publicul setos să vadă „dreptate făcută”, dar tocmai de aceea este cu atât mai periculos. Istoria ne oferă suficiente exemple în acest sens. Să ne amintim de Revoluția Franceză și de entuziasmul cu care s-a instalat ghilotina în centrul Parisului. Cei care au cerut-o cu cea mai mare pasiune au fost primii care au sfârșit sub ea.

Justiția, odată transformată într-un instrument de răzbunare publică, încetează să mai facă dreptate. Se apropie periculos de o paradigmă de tip milițienesc – mult mai aproape de reflexele autoritare decât de spiritul unui stat de drept autentic. Iar reforma, în loc să întărească încrederea în sistem, riscă să devină o iluzie periculoasă – în spatele căreia se instalează, pas cu pas, un regim al fricii.

În cele trei decenii de activitate profesională, am ajuns de mai multe ori să constat că, din păcate, până când cei care guvernează nu ajung – fie și pentru o clipă – pe coridoarele procuraturii în calitatea de bănuiți sau învinuiți, nu sunt capabili să înțeleagă aceste adevăruri simple: existența unui stat de drept nu se măsoară prin viteza cu care sunt repartizate sentințele de condamnare, nici prin promptitudinea cu care se confiscă bunurile, ci prin capacitatea unei instanțe independente de a invalida astfel de decizii atunci când legea este încălcată.

Fără un control judiciar cu adevărat independent asupra puterii politice, statul nu combate corupția – o înlocuiește cu un alt tip de abuz, ambalat în „intenții bune”, dar pavat cu riscuri ce duc, inevitabil, spre același rezultat.

Justiția europeană presupune un alt ritm decât un instrument de execuție sau de răfuială. Întârzie atât cât e nevoie pentru a administra probele legal și echidistant. Pronunță achitări atunci când probele lipsesc. Se oprește când drepturile sunt încălcate. Și anulează atunci când statul greșește.

O chestiune care ridică mai multe semne de întrebare este angajamentul vag al Guvernului de a „contribui la implementarea reformei Curții Supreme de Justiție prin completarea componenței acesteia”.

Formularea este, în cel mai bun caz, ambiguă. Curtea Supremă de Justiție a fost deja reformată prin Legea nr. 64 din 30 martie 2023 – atât structural, cât și procedural. Din punct de vedere legislativ, reforma este încheiată. Adevărata problemă acum nu mai este „pretinsa nefinalizare a reformei”, ci faptul că instanța nu are judecători suficienți – pentru simplul motiv că nimeni nu se înscrie la concurs.

De ce nu se înscrie nimeni? Ce descurajează magistrații cu experiență, de ce refuză juriști reputați să participe la selecție? Răspunsurile la aceste întrebări nu țin de norme, ci de încredere. Iar lipsa de încredere spune mai mult decât orice frază dintr-un program de guvernare.

Rămâne absolut neclar ce înseamnă, concret, „contribuția” Guvernului la completarea componenței CSJ. Va interveni în procesul de selecție? Va indica „discret” nume? Va exercita presiuni asupra CSM? Într-un stat de drept autentic, asemenea întrebări nici n-ar trebui să apară. Dar faptul că o asemenea formulare apare într-un document oficial de guvernare arată că liniile de separație dintre puterea executivă și sistemul judecătoresc rămân, din păcate destul de blurate.

Mai trist este că niciun deputat din opoziție nu a ridicat aceste întrebări în plen. E, probabil, mai comod să te refugiezi în glume și să te dai spectacol de microfon decât să îți pui mintea în mișcare și să ceri răspunsuri acolo unde, într-adevăr, ar trebui să doară.

Un alt punct formulat evaziv, în termeni vagi și greu de descifrat, este cel referitor la „reforma procesului de accedere în profesia de judecător și procuror”. Guvernul promite alinierea la „recomandările Comisiei Europene” și invocă, în același paragraf, „garanții de stabilitate și predictibilitate”.

Singura explicație oferită – necesitatea „alinierii la standardele UE” și „îmbunătățirea calității formării la Institutul Național al Justiției” – este o formulă de blanchetă, fără un conținut operațional, care lasă loc la orice interpretare.

În realitate, accesul în magistratură nu este un proces izolat, ci parte integrantă a statutului judecătorului și procurorului. Astfel, accesul si eliminarea din profesie sunt componente inerente ale statutului acestor două profesii. El presupune o sumedenie de detalii și reglementări, care abundă de cerințe și detalii: concursuri, testări, instruiri, interviuri, evaluări de către colegiile de calificare, etc. Aceste mecanisme au fost deja reformate. Unele din aceste legi au fost modificate de douăzeci de ori (!) în ultimii patru ani. Am avut impresia ca această „reformă” s-a încheiat. Așadar, ce se dorește a fi schimbat acum? Ce lipsește? Unde este blocajul?

Lipsa unor răspunsuri clare la aceste întrebări generează, inevitabil, o alta: ce se urmărește de fapt? În absența unor explicații convingătoare, „reforma accesului în profesie” rămâne o enigmă care, în actualul context politic, nu inspiră nici claritate, nici încredere.

Un alt punct care generează neclarități cu privire la intențiile reale ale Guvernului este cel referitor la „îmbunătățirea cadrului normativ” aplicabil profesiilor juridice conexe – avocați, notari, executori judecătorești. Din nou, totul este ambalat într-o formulare aparent inofensivă: „în vederea sporirii transparenței și integrității acestora”. Dar această sintagmă de tip blanchetă – vagă, cețoasă și deschisă tuturor interpretărilor – ridică întrebarea fundamentală: ce anume se ascunde, de fapt, în spatele acestui obiectiv?

Pentru cei familiarizați cu realitățile legislative ale Republicii Moldova, sintagma „îmbunătățirea cadrului normativ” funcționează mai curând ca un camuflaj semantic decât ca o formulare onestă a unei probleme concrete. Este, de altfel, una din expresiile favorite ale birocrației politice post-sovietice, care spune multe – fără să spună, de fapt, nimic.

Să fim realiști: niciun parlament din lume nu adoptă legi „pentru a înrăutăți” cadrul normativ. Toate reformele, sunt prezentate ca fiind menite să îmbunătățească ceva. Experiența ultimilor ani ne arată că, în practică, „îmbunătățirea” poate însemna exact contrariul: ajustări grăbite, dictate de conjuncturi, mai puțin de principii; măsuri aplicate ad-hoc, în afara unui cadru strategic coerent; și, nu de puține ori, o vulnerabilizare subtilă, dar constantă, a echilibrului dintre puteri.

Din păcate, nici de această dată opoziția parlamentară nu a considerat necesar să ceară clarificări sau detalii esențiale. Subiecte sensibile precum accesul în profesii juridice, independența justiției sau ambiguitățile legislative au trecut pur și simplu pe alături.

Un alt aspect problematic al capitolului „Justiție corectă” este absența totală – chiar și aluzivă – a oricărei referiri la imparțialitatea politică a justiției. Într-o democrație liberală funcțională, reforma justiției presupune un echilibru esențial: pe de o parte, epurarea sistemului de corupție; pe de altă parte, garantarea că justiția nu va fi niciodată transformată într-un instrument obedient al puterii politice de moment. Programul guvernului se oprește strict la prima misiune. Despre cealaltă – la fel de importantă – niciun cuvânt.

Se vorbește despre „curățenie”, „reorganizare”, „accelerare”, dar nu și despre separația puterilor. Iar într-un stat de drept autentic, tocmai contraponderile și echilibrul instituțional garantează libertățile fundamentale.

Criteriile de la Copenhaga cer, într-adevăr, o justiție eficientă și capabilă să combată corupția. Dar, în egală măsură, ele pun accent pe independența sistemului judiciar, garanția unui proces echitabil și respectarea drepturilor fundamentale. Aceste principii nu sunt elemente decorative și nici concesii politice – sunt condiții esențiale de aderare.

În cazul Republicii Moldova, există riscul real ca presiunea de a livra rezultate vizibile – atât pentru electoratul intern, cât și pentru partenerii externi – să împingă autoritățile spre așa numitele „shortcut-uri instituționale”. Dar, în absența unor garanții procedurale, ea poate aluneca ușor în direcția unei vânători de vrăjitoare.

Imperativele integrării europene nu presupun pedepse exemplare cu orice preț, ci instituirea unor mecanisme corecte, echilibrate și durabile, care să conducă la sancționarea celor vinovați în condiții de legalitate deplină.  

În plus, reforma europeană înseamnă și sustenabilitate instituțională. Un sistem construit să funcționeze doar cu un anumit guvern sau lider nu este european, ci dependent. Dacă succesul justiției devine sinonim cu prezența la putere a unui anumit partid, atunci reforma este deja compromisă (vezi cazul reformelor promovate de cândva de Mikheil Saakashvili).

„Triunghiul” Ministrului Justiției  

În cele din urmă, cum s-ar zice – last but not least – trebuie analizat și acest detaliu esențial, care spune mult mai mult decât pare la prima vedere: desemnarea unui ofițer de poliție de carieră în funcția de ministru al Justiției.

Este o premieră absolută pentru Republica Moldova – și nu doar pentru ea. În niciun alt stat cu pretenții democratice din regiune nu există precedentul numirii unui polițist activ sau provenit exclusiv din structuri de forță în fruntea unei instituții care, prin esență, ar trebui să fie garantul libertăților fundamentale. Un caz comparabil, chiar daca este dintr-un cu totul alt registru politic, este cel al Rusiei, unde recent, fostul procuror general Igor Krasnov a fost numit recent președinte al Curții Supreme – fără să fi lucrat măcar o zi ca judecător.

Am urmărit cu interes prima declarație a domnului ministru care, și-a conturat prioritățile mandatului său în felul următor: „La compartimentul justiție noi trebuie să ne bifăm ca priorități, pe care eu le privesc un pic mai strategic, într-un triunghi, gen dezvoltarea tehnologiilor, audit coordonare și presa liberă”. Cum s-ar zice, comentariile sunt de prisos.

Pentru a fi clar: nu am absolut nicio prejudecată personală față de polițiști sau față de absolvenții Academiei de Poliție. Din propria experiență, știu că aceștia sunt bine pregătiți în materie penală și procesual-penală – exact așa cum cere profesia lor. Dar Ministerul Justiției este, în esență, despre altceva. În sensul său profund, el este – sau ar trebui să fie – un Minister al Drepturilor Omului.

Bunăoară, în România interbelică, instituția purta denumirea de „Ministerul Justiției și al Drepturilor Omenești”. Mai recent, în perioada modernă (prin 2007, dacă nu mă înșel), s-a numit „Ministerul Justiției și al Libertăților Cetățenești”. Această titulatură nu este o simplă chestiune de retorică – ea reflectă o viziune instituțională: justiția nu este doar despre sancțiune și ordine, ci mai ales despre echilibru, despre garantarea libertăților individuale și despre protecția cetățeanului în fața abuzului de putere.

Numirea unui ofițer de poliție de carieră într-o funcție-cheie în domeniul justiției poate transmite un semnal politic îngrijorător: că justiția va continua să fie privită prin prisma controlului, a forței și a instrumentelor represive, în loc să fie axată pe garantarea drepturilor și consolidarea independenței sistemului judiciar. În locul unei viziuni liberale, orientate spre statul de drept, riscăm să alunecăm într-o logică de „stat disciplinar”, unde justiția este tratată ca o extensie a aparatului coercitiv al statului.

În contextul celor menționate mai sus, întrebarea de fapt este: încotro se îndreaptă reforma justiției? Spre Europa sau spre un stat disciplinar cu ambalaj european?

În încheiere, îmi cer scuze de la cititorii mei pentru lungimea acestui text. Parafrazându-l pe Mark Twain, îmi cer scuze pentru faptul că acest text e mai lung decât mi-aș fi dorit. „N-am avut timp să-l fac mai scurt.”

Aș fi preferat ca toate aceste întrebări și nelămuriri să fi fost discutate în Parlament, în cadrul unei dezbateri autentice, conduse de o opoziție vigilentă și articulată. Din păcate, opoziția noastră pare tot mai interesată de spectacole ieftine și de culesul de like-uri pe paginile virtuale, decât de confruntarea reală a guvernării pe chestiuni de substanță.

În acest sens, este emblematică întrebarea adresată de Igor Dodon premierului Munteanu: „Care este problema numărul 1 în Moldova?”. Curiozitatea fostului președinte al Republicii Moldova mi-a amintit de o altă întrebare antologică, pe care Păcală i-o adresa lui Tândală: „Câte stele sunt pe cer?”. Cum s-ar zice, oricât ai încerca să ascunzi inteligența, ea tot va ieși la suprafață.

În loc să conteste lacunele din program, să propună amendamente sau alternative, opoziția a preferat să înghită nada întinsă de majoritate – de a vorbi aiurea ore în șir. Până la urmă, opoziția a ieșit din dezbatere nu doar învinsă, ci complet compromisă. Practic, a fost o executare politică lentă, dar eficientă, care a avut loc chiar înainte de acordarea votului de încredere.

P.S. Un detaliu pe care nu am putut să-l trec cu vederea. L-am plasat la rubrica P.S. deoarece vreau să cred că nu există în acest sens o intenție ascunsă. În cele 15 pagini ale Programului de guvernare, cuvântul „România” nu apare nici măcar o dată. Nici ca aliat, nici ca partener strategic, nici ca susținător financiar, energetic sau politic. Relația cu România este dizolvată în formulări vagi despre „țări membre ale UE” și „spațiul euro-atlantic”. Absența este totală. Singura sugestie indirectă este una tehnică: linia electrică Suceava-Bălți. Atât.

O tăcere greu de explicat, mai ales în condițiile în care România a oferit, ani la rând, cel mai constant, generos și dezinteresat sprijin Republicii Moldova – politic, economic, diplomatic. Fără România, multe din succesele de astăzi, pe care guvernarea le revendică, pur și simplu nu ar fi fost posibile. Însăși victoria electorală a PAS a fost, în mare parte, posibilă datorită acestui sprijin.

Cooperarea cu România este o chestiune existențială pentru Chișinău. De la vaccinuri și interconectare energetică, până la sprijinul diplomatic în marile capitale europene, România a fost prezentă constant, generos și fără condiționări.

La București, această absență nu va trece neobservată. În logica parteneriatelor strategice, tăcerea cântărește uneori cât un refuz. Iar când un Guvern evită să-și numească cel mai loial aliat, întrebarea nu este doar de ce o face, ci și ce altceva pregătește în loc.