Astăzi, la mai puțin de o lună după ce fusese încarcerat, a fost eliberat din închisoare fostul președinte francez Nicolas Sarkozy. În Franța, știrea a fost tratată cu o doză moderată de interes: un fost șef de stat, condamnat pentru finanțarea frauduloasă a campaniei sale din 2007 și pentru legături dubioase cu regimul lui Muammar al-Gaddafi, a fost lăsat în libertate sub control judiciar până la apel. Fără live-uri la poarta pușcăriei, fără „activiști civici” care să-l scuipe în față zbierând „la pușcărie” și fără răfuieli televizate. Totul ca într-o țară normală.
Eliberarea lui Sarkozy a fost cerută de Procurorul public, argumentând că nu există risc de fugă. Tribunalul a fost de acord. După această decizie, nimeni nu a cerut arestarea procurorului, nimeni nu l-a acuzat că „lucrează pentru mafie”, iar presa nu a pornit vreo cruciadă mediatică împotriva judecătorilor care au dispus măsura. Justiția franceză pur și simplu și-a făcut treaba, cu o rigoare rece, fără patimă și fără spectacol.
Ca speță juridică, cazul Sarkozy seamănă izbitor cu multe din dosarele de pe malurile Bâcului: aceleași organizații infracționale, aceleași finanțări obscure, aceleași umbre externe – doar că, în loc de Gaddafi, la noi apare, invariabil, numele lui Putin. Ceea ce face diferența este că în Franța, justiția funcționează independent, iar în Moldova, ea funcționează sub un subtil ghidaj politic.
Dosarul Sarkozy a fost deschis în 2009, iar condamnarea de primă instanță a venit abia în 2025 – după șaisprezece ani de anchetă. Șaisprezece ani fără isterii politice, fără amenințări la adresa magistraților, fără inițiative de „verificare a integrității avocaților”, fără deputați care să ceară pedepsirea celor ce „tergiversează cauzele de corupție”, și fără recomandări potrivit cărora judecătorii „de bună credință” ar trebui „așezați la o masă cu procurorii de bună credință” și să vadă de ce trenează dosarele”. În Franța, timpul nu sperie justiția, în timp ce… „la Veneția e cu totul altfel.”
Am deschis Raportul Procuraturii Republicii Moldova pentru 2024. Rezultatul este unul dezastruos.
În Moldova, sentințele de achitare reprezintă doar 1,93% din totalul cauzelor penale – adică, aproximativ 19 dosare din 1.000 se încheie cu achitare. Un procent ceva mai bun decât în fosta URSS, unde rata era de 0,5%, dar tot din manualul statelor autoritare, acolo unde justiția nu caută adevărul, ci validează mecanic acuzațiile formulate de procurori. În Rusia de azi, rata achitărilor este 0,2-0,3% – o dovadă că unele tradiții instituționale rezistă mai bine decât regimurile. Diferența o face faptul că, spre deosebire de Moscova, noi pretindem că suntem o democrație și că vrem să ne integrăm în Uniunea Europeană.
Hai să vedem care sunt statisticele europene. În statele democratice cu justiție liberă, rata achitărilor este între 7 și 10%. În Spania, doar în dosarele de violență, 19% dintre inculpați sunt achitați.
România oferă un contrast și mai interesant. În 2019, DNA anunța 262 de inculpați achitați. Consiliul Superior al Magistraturii calcula o rată a achitărilor de 52%. În 2023, proporția a coborât la 27%. Adică un sfert dintre dosarele trimise în instanță s-au prăbușit în fața probelor – semn că sistemul funcționează, că judecătorii pot contrazice procurorii fără să fie trimiși la „vetting” sau la linșaj mediatic. În Moldova, un asemenea procent ar fi considerat dovada supremă a „subminării luptei anticorupție”.
Nici în contenciosul administrativ lucrurile nu stau mai bine. Nu există o statistică separată care să arate câte acțiuni împotriva autorităților publice sunt admise de instanțe (cel puțin eu nu am reușit să găsesc ceva relevant în spațiul public). Din acest motiv, am făcut propriul meu mic „sondaj” – fără pretenții sociologice – pentru a înțelege cum stau de fapt lucrurile. Am discutat cu avocați și judecători care au acceptat să vorbească deschis despre acest subiect.
Concluzia este tristă, dar limpede: în ultimii ani, judecătorii aproape că nu mai anulează actele administrative. Nu pentru că acestea ar fi devenit, brusc, ireproșabile, ci pentru că judecătorii pur și simplu se tem și nu mai vor nici un fel de probleme cu autoritățile statului. Un magistrat tânăr, mi-a spus, sub protecția anonimatului: „Acolo unde e vorba de fisc, vamă sau alte autorități, niciun judecător nu riscă o decizie cu impact financiar. Chiar dacă statul greșește, mai bine taci. Nimeni nu vrea să fie subiect de știri, fiind acuzat că a „prejudiciat bugetul de stat”.
Situația dată mi-a amintit de experiența mea în Tadjikistan, unde am lucrat timp de doi ani la implementarea normelor noului Cod privind procedurile administrative. Și acolo, frica de a contrazice administrația era mai puternică decât litera legii. Puterea are mereu dreptate. La ei statistica anularilor era pe zero.
În realitate, cel care pierde în aceste situații e omul de rând. „Șmecherii”, cei cu relații prin coridoarele puterii, nici nu ajung prin instanțe. Ei funcționează după un alt principiu, bine cunoscut: „cele mai ieftine roșii le găsești la paznicul plantației” – adică chiar în coridoarele puterii. Cetățeanul simplu, cel care se trezește în fața unui abuz administrativ – o amendă nedreaptă, o decizie arbitrară, o interpretare absurdă a legii – nu are nicio șansă reală să obțină dreptate. Pentru că, în logica noastră birocratică, a-i da dreptate unui om înseamnă a te ridica împotriva „interesului statului”. Iar statul, la rândul lui, e tratat ca o divinitate geloasă, care nu admite corecții.
Chiar ar fi interesant, de altfel, de verificat care este cuantumul daunelor morale acordate de instanțele moldovenești pentru acțiunile ilegale ale administrației. Presupun că nu e nevoie de o analiză prea amplă pentru a intui răspunsul.
De aici începe spirala tăcerii și a complicității. Judecătorul tace ca să nu intre în vizorul puterii și să poată trece „vetting-ul”. Procurorul preferă să trimită în judecată un dosar în care nu există nici faptă infracțională, nici probe concludente – doar pentru a nu fi linșat public și acuzat că a „vândut dosarul” infractorilor. Societatea civilă strigă „la pușcărie” de frică să nu-și piardă granturile grase pe „anticorupție”, iar presa tace – sau, mai exact, vorbește doar cât trebuie – pentru a rămâne pliată pe linia partidului.
Uite așa, într-un cor al tăcerii bine plătite, justiția se transformă într-un spectacol de umbre. Abuzul devine regulă, nu excepție. Agenții statului, știind că nu vor fi trași la răspundere pentru aceste fapte, devin inevitabil mai agresivi, mai siguri pe sine, mai neatinși. Iar cetățeanul – acela pentru care, teoretic, există statul – se micșorează până la dispariție. Într-un sistem unde toți se tem de putere, dreptatea devine o imprudență.
Săptămâna trecută, după ședința de Guvern, ministrul Economiei, Eugen Osmochescu, declara că „atât timp cât există război în Ucraina, nu putem să ne așteptăm la investiții masive”. Adevărat. În lume există destule locuri unde poți investi fără teama că investiția ta va fi bombardată de drone rusești. Dar întrebarea reală e alta: să admitem că războiul se încheie mâine – ce investitor ar veni într-o țară în care, dacă procuratura îți pornește un dosar „la comandă”, ai doar 1,93% șanse să ți se facă dreptate?
Dacă ieșim din zona penalului și ne uităm la domeniul administrativ, tabloul devine și mai sumbru. Ce om de afaceri ar fi fericit să investească într-un stat unde nicio instanță nu riscă să anuleze un act ilegal al administrației, doar pentru a nu „prejudicia bugetul” sau a nu supăra puterea politică? Ce încredere poți avea într-un sistem în care legea nu este garanția investiției, ci loteria ei?
Adevărul e că războiul nu e singura cauză a lipsei de investiții. În Moldova, problema nu e frica de bombe, ci frica… de justiție, pentru că e neputincioasă și fricoasă în fața politicului.
Războaiele se termină, dar lipsa de încredere rămâne. Iar până când nu vom construi o justiție care să fie liberă nu doar pe hârtie, ci și în fapt, oamenii vor continua să plece de aici, în căutarea unor locuri mai sigure, iar investitorii nu se vor înghesui să vină într-o țară în care dreptatea e, în cel mai bun caz, o temă bună doar pentru rapoartele de progres privind integrarea europeană.
