Iluzia că războiul a început în 2022
Recent s-au împlinit patru ani de la declanșarea invaziei militare la scară largă a Federației Ruse împotriva Ucrainei, la 24 februarie 2022. Este, fără îndoială, cel mai mare război din Europa după cel de-al Doilea Război Mondial și un conflict care a reașezat brutal temeliile securității continentale. Unii vorbesc chiar despre începutul unui al treilea război mondial, având în vedere amploarea confruntării, implicațiile geopolitice și polarizarea globală pe care o produce.
Cele mai luminate minți analitice încearcă astăzi să descifreze contururile noii ordini mondiale. Dar această ordine încă nu se profilează limpede. Suntem într-o perioadă de tranziție istorică profundă, în care vechile paradigme se prăbușesc, iar noile reguli nu au fost încă formulate clar. În acest context, narațiunea naivă despre „sfârșitul istoriei” apărută după căderea URSS și triumful democrației liberale trăiește rușinea unei speculații grăbite. Istoria nu doar că nu s-a încheiat, dar a revenit cu o forță devastatoare.
La fel de naivă s-a dovedit și percepția că destrămarea imperiului de la Răsărit s-ar fi produs relativ pașnic. În realitate, implozia URSS certificată în decembrie 1991, odată cu coborârea de pe Kremlin a drapelului roșu cu secera și ciocanul și arborarea tricolorului rus, a însemnat doar dispariția formală a Uniunii Sovietice, dar nu a însemnat și dispariția reflexelor imperiale. Din contra, ele au intrat într-o fază latentă, pregătind revanșa.
În primii ani ai prăbușirii statului sovietic, pe întreg spațiul fostei URSS au apărut aproximativ 170 de zone conflictuale. În circa 30 dintre ele, conflictele s-au manifestat activ, iar în cel puțin 10 cazuri s-a ajuns la confruntări armate în toată regula. Acestea nu au fost simple „tulburări interne”, ci războaie veritabile, în care fostul centru imperial a intervenit direct sau indirect pentru a-și conserva influența.
2 martie 1992 – începutul unui război care nu s-a încheiat
Printre primele războaie ale acestei perioade s-a numărat conflictul de pe Nistru. Oficial, el a izbucnit la 2 martie 1992. Astăzi se împlinesc 34 de ani de la acel moment. Dar dincolo de cronologie, este esențial să înțelegem semnificația istorică a acestei date, ea marchează începutul primului război post-sovietic prin care Moscova a încercat să oprească dezintegrarea continuu a imperiului și să testeze mecanismele de control asupra fostelor republici desprinse de metropolă.
Războiul de pe Nistru a durat cinci luni. A lăsat în urmă peste o mie de morți, câteva mii de răniți și zeci de mii de refugiați. Pentru Republica Moldova, a fost o traumă fondatoare. Pentru Moscova imperială, a fost un experiment strategic reușit.
Conflictul transnistrean nu a apărut spontan. El a fost pregătit încă în perioada sovietică, pe fondul renașterii naționale din RSS Moldovenească. Obiectivul strategic era clar: împiedicarea ieșirii Republicii Moldova din URSS și, ulterior, blocarea procesului de afirmare identitară și de revenire „în spațiul devenirii sale naționale”, așa cum stipula Declarația de Independență a Republicii Moldova – adică în spațiul istoric românesc.
Când statul sovietic s-a prăbușit, conflictul a fost preluat și gestionat direct de Moscova. Scopul nu mai era salvarea URSS, ci menținerea tânărului stat moldovenesc în zona de influență geopolitică a imperiului rus aflat în descompunere. Transnistria a devenit instrumentul de blocaj strategic.
Războiul cu Rusia, nu un „conflict intern”
Republica Moldova nu dispunea de nicio șansă reală de a face față unei confruntări militare cu forțele separatiste sprijinite direct de Armata a 14-a a Federației Ruse. Stat abia constituit și lipsit de structuri militare consolidate, Republica Moldova s-a trezit, în fapt, într-un război cu Rusia.
Caracterul internațional al conflictului este confirmat și de modalitatea în care a fost consfințită încetarea focului: prin acordul semnat la Moscova, la 21 iulie 1992, de către președintele Federației Ruse, Boris Elțin, și președintele Republicii Moldova, Mircea Snegur. Faptul că documentul a fost parafat între liderii celor două state evidențiază limpede natura interstatală a confruntării, dincolo de retorica oficială care a încercat să o reducă la un simplu „conflict intern”.
Așa-numita Convenție Elțin-Snegur nu a fost un simplu document tehnic, ci actul de înghețare a conflictului și de instituționalizare a prezenței ruse în regiune. Prin acest acord, Republica Moldova a fost constrânsă să accepte o realitate geopolitică nefavorabilă, iar proiectul reîntregirii naționale a fost împins în plan secund, în timp ce alternativa promovată de Moscova – integrarea în Comunitatea Statelor Independente – a devenit noul cadru de referință.
Nici factorul internațional nu a înțeles pe deplin esența acestui război. Marele cancelarii occidentale au tratat conflictul ca o dispută periferică, locală, fără a fi sesizat caracterul său profund geopolitic cu potențial de precedent periculos. S-a ignorat faptul că la Nistru se testa un model: provocarea unui conflict separatist, intervenția militară mascată sau directă, impunerea unui armistițiu care conservă influența Moscovei și blochează orientarea strategică a statului vizat.
De la Nistru la Donbas
Războiul început la 2 martie 1992 nu s-a încheiat pe 21 iulie 1992. El a fost doar suspendat. Modelul a fost ulterior exportat în Caucaz, iar mai târziu în Ucraina. Ceea ce s-a întâmplat în Abhazia, Osetia de Sud, Crimeea și Donbas urmează aceeași logică: utilizarea conflictelor înghețate ca pârghii de control și ca etape intermediare într-un proiect mai amplu de reconstrucție a sferei imperiale.
Actualul război din Ucraina nu este o ruptură, ci o continuitate. Invazia la scară largă din 2022 reprezintă faza deschisă a unei strategii începute în anii ’90. Dacă privim retrospectiv, linia roșie care leagă Nistrul de Donbas este evidentă. Diferența constă doar în amploare, nu în esență.
Faptul că adevăratul caracter al războiului din 1992 nu a fost înțeles la timp de comunitatea internațională democratică a favorizat consolidarea revanșismului imperial rus. Fiecare concesie, fiecare compromis care a legitimat „zonele gri” de securitate a alimentat convingerea că Occidentul va tolera pașii următori.
Lecția dură a anului 1992
Valoarea istorică a războiului de pe Nistru trebuie reevaluată. Nu a fost un simplu conflict local, nici o „neînțelegere interetnică”. A fost parte a unei politici coerente de stopare a dezmembrării imperiului și de creare a condițiilor pentru o revanșă ulterioară.
Lecția este dură: revanșismul imperial nu dispare de la sine. El recidivează de fiecare dată când contextul intern și internațional îi este favorabil. Dacă nu este descurajat ferm și solidar, el va continua să testeze limitele, să provoace noi crize și să atace militar popoarele care aleg un alt destin decât cel dictat de centrul imperial.
În această logică istorică, războiul declanșat împotriva Ucrainei în 2014 și extins la scară largă în 2022 reprezintă o continuare a tiparului inaugurat în 1992 pe Nistru. Conflictul din Transnistria nu a fost un episod izolat, ci prima manifestare deschisă a unei strategii de menținere a controlului asupra spațiului post-sovietic prin instrumente militare, separatiste și politico-diplomatice. Ceea ce s-a testat în Transnistria a fost ulterior replicat, la o scară mult mai amplă, în Ucraina.
Din această perspectivă, cele două războaie fac parte din același continuum geopolitic. Ele nu se vor încheia definitiv câtă vreme proiectul revanșei imperiale ruse nu va fi înfrânt în mod clar și ireversibil. Fără o delimitare fermă între trecutul imperial și ordinea bazată pe suveranitate și drept internațional, spațiul dintre Prut și Nistru, asemenea celui dintre Nistru și Donbas, rămâne vulnerabil la noi cicluri de destabilizare.
Data de 2 martie 1992 nu este, așadar, doar o simplă referință cronologică în istoria Republicii Moldova. Ea marchează simbolic începutul unei epoci de confruntare strategică ce continuă și astăzi. Este o linie de demarcație între iluziile tranziției pașnice post-sovietice și realitatea unei competiții dure pentru suveranitate prin decolonizare. Iar istoria, în dinamica ei implacabilă, îi sancționează sever pe cei care nu înțeleg natura acestor confruntări și nu reacționează cu luciditate și fermitate la provocările timpului.
The post 2 martie 1992 – ziua în care imperiul a contraatacat. Op-Ed de Anatol Țăranu appeared first on ipn.md.
